Medicina energetică

Medicina energetică reprezintă o “filozofie a vindecării” ce se bazează pe ideea esenţială că omul este un sistem dinamic de energie (complex corp/minte/suflet). Principiile sale includ următoarele:

1. Sănătatea şi boala îşi au originea în sistemul subtil de energie,

2. Acest sistem coordonează forţa vitală şi corpul fizic,

3. Emoţiile, gândurile, factorii nutriţionali şi de mediu afectează acest sistem.

Medicina energetică este o “tehnologie” ce foloseşte drept mediu de vindecare fluxurile bio-electro-magnetice ale corpului uman.

Ea se bazează pe conceptul de “energie” în timp ce medicina obişnuită se bazează, în cea mai mare parte, pe conceptul de “materie”, prin folosirea medicamentelor.

Energia este “cărămida de bază” a întregului univers, unitatea componentă esenţiala a fiecărui lucru şi a fiecărei fiinţe de pretutindeni. Este un lucru afirmat încă din vechime de înţelepţi, iar în prezent fizica cuantică a demonstrat că materia înseamnă mult mai puţin de 4% din univers (după unele studii, chiar mai puţin de 1%). Restul reprezintă interacţiunea unor câmpuri informaţionale de energie pură, manifestată prin rezonanţă şi diferite fenomene.

Trupul se poate vindeca prin activarea energiilor sale naturale de vindecare şi prin regenerarea energiilor ce au devenit slabe, sau dezechilibrate. În acest scop, medicina energetică adună la un loc o serie de tehnici derivate din tradiţiile istorice de vindecare, precum medicina tradiţionala chinezească, Chi Kung, Nei Kung, acupunctură, Yoga, terapie cranio-sacrală, ReiKi, bioterapie, cristaloterapie, suplimente herbale şi nutriţionale, homeopatie, consiliere spirituală şi multe altele.

Tehnicile medicinei energetice se pot utiliza pentru a uşura durerea; pentru a opri evoluţia unei boli încă din fazele de început, stimularea sistemului imunitar, eliberarea de stress, îmbunătăţirea memoriei, digestiei, etc. În general, nu există contraindicaţii, putând fi folosite practic pentru tratarea oricăror boli, chiar şi a celor grave precum scleroza multiplă, boli psihice, cancer, SIDA. Rezultatele pozitive depind însă de o combinaţie de factori specifici fiecărui individ şi fiecărui terapeut.

Medicina energetică lucrează cu conexiunile subtile care se realizează între minte, trup şi spirit, toate menite să menţină un echilibru dinamic. De exemplu, homeopatia şi esenţele florale sunt două forme de medicină energetică ce acţionează asupra câmpului energetic al corpului şi au particularitatea de a acţiona asupra sistemului nervos şi asupra psihicului uman.

Simptomele pshice care au drept substrat perturbarea subtilă a câmpului energetic sunt adesea ignorate. O viaţă sănătoasă poate regla aceste tulburări acţionând direct asupra capacităţii organismului de a-şi menţine echilibrul şi se compensează în faţa stresului, de exemplu. Simptomele dereglării acestui mecanism de autoreglare se simt când este canicula: oamenii mănâncă în grabă, se suferă un accident sau o boală ce obligă la a se sta la pat mai multă vreme.

Aura este un câmp energetic aflat împrejurul şi chiar pătrunzând în interiorul corpului uman. Clarvăzătorii şi tămăduitorii descriu aura ca fiind de forma unui ou de lumină şi culoare. Aura se întinde peste corpul material şi poate avea o grosime de la câţiva zeci de centimetri până la câţiva metri. În ultimii ani însă foarte mulţi oameni spun ca văd aura în culori pe care le radiază cu siguranţă diferitele forme de energie din corp, transformând acest lucru într-un fenomen de masă. Mai intai, stiinta a fost cea care ne-a dat aceasta informatie, dar ceea ce se intampla de cativa ani incoace este un adevarat fenomen mai ales de cand aura a putut fi si fotografiata. Lideri in domeniu sunt cercetarile facute de savantii rusi.
Fizicienii au cunostinta despre acest lucru atunci cand vorbesc despre curgerea energiei si despre materialele conductoare cum este firul electric, sau despre conductibilitatea campului electromagnetic si despre conductori. Acest curent poate fi masurat cu un instrument electric numit galvanometru si care este elementul de baza dintr-un generator electric.

Procedeul fotografic numit Kirilian este singurul capabil să surprindă aura şi să o imortalizeze. S-a văzut atunci că aceasta este alcătuita din mai multe straturi de energie, fiecare având o altă vibraţie.

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos este un conductor pentru impulsurile nervoase, curgerea acestora semănând foarte bine cu ceea ce numit curent electric. Impulsul este transmis de la fibră nervoasă asemeni impulsului electric care poate fi măsurat cu instrumente cum este electrocardiograful sau electroencefalograful (undele alfa şi beta ale creierului sunt unde electrice, de aceea epilepsia poate fi detectată cu ajutorul EEG-ului, pentru că în esenţă, epilepsia este o boală rezultată în urma perturbării transmisiei impulsurilor nervoase).

Se ştie că atunci când curentul nervos trece prin conduct creează un câmp magnetic şi în ce îl priveşte pe om, aceasta este aura pe care mulţi susţin că o văd. Este o chestiune controversată această vedere a aurei, deoarece este impropriu spus, de fapt, se pare că este vorba de impulsurile electrice ce se percep ca venind de la o altă persoană. Majoritatea fizicienilor şi biofizicienilor spun că de fapt, aura nu se poate vedea, cum nu se vede nici câmpul electrostatic dar care se poate simţi, şi că este vorba tot despre un câmp static, de această dată cel uman. Că pare colorata, este rezultatul percepţiei umane, mesajului care ajunge în creier, unde este decodificat la nivelul acestuia apoi retransmis sub forma imaginii de culoare.

Când se trece pe lângă un generator electric, se intră în câmpul magnetic al acestuia; la fel când se iese, dar şi la intrare şi la ieşire se produce o scurgere de energie. La fel se întâmplă şi când se intersectează una din numeroasele linii magnetice care leagă Polul Nord de Polul Sud. Ce să se mai spună de organismul uman, de impulsurile electrice care voiajează în sus şi în jos, datorită sistemului nervos? La fel se poate întâmpla când se asistă la un experiment cosmic, deoarece câmpurile energetice galactice influenţează într-un fel sau altul, câmpul magnetic al pământului, la fel cum energia planetelor din galaxia noastră interferează atât cu câmpul magnetic al pământului cât şi cu câmpul magnetic al oamenilor aflaţi în acel punct de intersecţie şi influenţează transmiterea impulsului nervos – fiori, stări inexplicabile de energie debordantă, stări de bine sau stări de rău ş.a. Iată deci, cauze şi efecte, rezultat al relaţiei care se poate stabili ştiintific între ceea ce este sus şi ceea ce este jos, conform Legii Universale a Polarităţii.

Vămile Cerului. Continuitatea vieţilor

Din cele scrise în articolele Vămile văzduhului [1-8], se înţelege fără prea multă osârdie, faptul că există viaţă după moarte. Deşi ideea este împotriva teoriei evoluţioniste dar şi a filozofiei materialiste, sunt suficiente motive ca ideea vieţii ce nu are un sfârşit decât în forma actuală, pământeană, să fie demnă de luat în seamă. Căci de se porneşte de la simpla observaţie că în tot acest Univers nimic nu se pierde, totul se conservă, întrebările legate de ceea ce ar însemna moartea, dispariţia corpului biologic, văzută din punct de vedere energetic, încep să curgă.

Din punct de vedere biologic, totul stă conform celor ce se pot cuprinde în real: energia corpului biologic (ce se poate măsura prin greutate, forţă fizică) este într-o continuă creştere, în anii copilăriei, apoi se acumulează şi se consumă în timpul maturităţii şi mai apoi, la bătrâneţe, aceasta se epuizează, urmând ca ceea ce rămâne, după moarte, să se descompună (din pâmânt ai fost făcut, în pământ te întorci).

Dar dacă este să se discute aspectul energetic al omului, nu se poate să se facă oprire definitivă la corpul biologic. Chiar dacă s-ar ţine cont de ideea filozofiei materialiste că până şi procesele cognitive şi intelectuale sunt doar nişte reacţii chimice sau curenţi la nivel neurotic, care automat dispar când omul trece în nefiinţă, rămâne totuşi un aspect ce azi nu mai poate fi neglijat: enegia informaţiilor acumulate. Această energie nu are unde, nu are cum să se piardă. Iar de-ar fi să se transforme, în cazul unor oameni cu foarte multă informaţie, în ce ar trebui oare să sublimeze?

 Tocmai această imposibilitate de a demonstra “sublimarea” energiei de tip informaţie, acumulată de om, conduce, volens-nolens, la ideea transcenderii sufletului, trecerii din viaţa de dinainte de naştere, în viaţa pământeană spre viaţa de dincolo de moarte. Ideea vieţii de după moarte este mereu menţionată de Biserica Creştină, fiind chiar unul dintre motiv de existenţă a sa în relaţionarea cu omul. Ideea că înainte de a fi om pe pământ, sufletul există, este însă blamată, pusă sub anatemă, fără însă a arăta şi motivul pentru care nu poate exista. Faptul că omul are totuşi unele amintiri străine de existenţa actuală, la vârste foarte mici, sub formă de informaţii, imagini, ori deprinderi doar pe un ignorant îl poate lăsa pasiv. O aplecare mai atentă asupra copiilor care s-au manifestat în acest sens, ar face mai multă lumină chiar în înţelegerea mai multor idei existenţiale.

Lăsând la o parte, în primă instanţă, ideea vieţii de dinainte de naştere, scrierile religioase privind aceste vămi ale văzduhului, pe care din anumite motive prefer să le spun Vămile Cerului, aduc în discuţie analogia cu viaţa în dimensiunea actuală, a Pământului. Precum în Cer aşa si pre Pământ este spusa de la care pornind, se poate ridica o cortină pentru a privi un relevant spectacol al adevărului. De multe ori se face referire la cercetarea, judecarea, condamnarea şi ispăşirea pedepsei de către sufletul, în Iad, corespunzător cu faptele din viaţă. Din modul în care sunt relatate judecăţile, se poate constata şi evidenţiera circumstanţelor atenuante, a celor agravante, a cauţiunii şi garanţiei, dată de alte suflete. Pe Pământ este aidoma: pentru faptele sale omul este cercetat, judecat, condamnat şi pus în a-şi ispăşi pedeapsa în instituţii specializate; şi pe Pământ, în toate sistemele de drept circumstanţele nu sunt de neglijat, aşa cum şi cauţiunea şi garanţia altor persoane există. Dacă unii sunt tentaţi să spună că scrierile religioase sunt doar nişte transpuneri în alte forme sau dimensiuni ale vieţii de pe Pământ, cu destulă cunoaştere a sistemului de drept roman, cel mai vechi totuşi din cele ce sunt actuale, fac afirmaţia că pe Pământ s-a transpus ceea ce se ştia, adus de cei care aveau acces la acea cunoaştere, a ceea ce acolo este dintotdeauna.

La urma urmelor, de ce ar trebui să se facă această cercetare, această judecare, această ispăşire de pedeapsă? De ce până şi faptele ce sunt luate ca şi posibile acuzaţii sunt aceleaşi ce şi pe Pământ sunt considerate fapte grave, fapte rele, împotriva altora, individual sau colectiv? Ce ar fi un om care face lucruri nepotrivite cu elementele realităţii vieţii, dacă nu ar fi eliminat pentru o perioadă din viaţa comunităţii? Nu s-ar perpetua ideea că ceea ce a făcut el e bine să fie urmat şi de alţii, şi aşa societatea s-ar confrunta cu o dezordine ce nu ar mai putea fi stăvilită?

Pentru corpul biologic, este evident că agenţii patogeni sunt un rău, pentru că ei îmbolnăvesc. Corpul biologic suferă din interacţia cu aceste mici “vieţuitoare” ale răului. Corpul energetic, la rândul lui are de înfruntat interacţia cu “agenţii patogeni energetici”, reprezentaţi de faptele ce sunt împotriva firescului existenţial. Aceste fapte, în mare parte, pot fi evidenţiate ca fiind rele tocmai prin destinatarul lor: niciodată propria persoană. Cele ce rămân neacoperite de acest criteriu sunt identificabile prin elocvenţele faptelor ce produc efecte propriului corp, propriei persoane.

Asociera cuvântului vamă este legat de controlul ce şi astăzi se face la trecerea graniţelor dintre entităţi statale; poate fi, de asemenea, asociat cu desinfecţia la care sunt supuse persoanele sau mijloacele de transport la intrarea într-un teritoriu, după ce există suspiciunea că s-a trecut printr-un teritoriu contaminat cu agenţi patogeni, ce ar afecta populaţia din acel teritoriu. Prin vamă se mai poate înţelege, totodată şi ideea de filtru, pentru identificarea elementelor ce pot afecta populaţia acelui teritoriu.

Cum în scrierile nu se face o referire strictă la numărul şi ordinea acestor vămi, îmi asum a spune, din considerente destul de bine înţelese de cei ce au acces la cunoaştere, că sunt douăzeci şi unu de vămi. Ordinea lor însă nu poate fi stabilită ca general valabilă, fiind dependentă de condiţii strict personale căci, în esenţă, sufletul este o entitate cu individualitate particulară, aşa cum, ca orice om este o personalitate individuală.

Cele douăzeci şi unu de Vămi ale Cerului sunt:

Prima vamă - păcatele sufletului prin cuvânt: vorbe deşarte, glume sau vorbire fără rost, vorbe murdare, fără socoteala şi neruşinate, toate cuvintele nebuneşti şi necurate, toate cântecele referitoare la fapte lumeşti prin care se smintesc multe suflete, glume păcătoase, prosteşti şi vorbe deşarte ce fac pe unii să râdă nebuneşte.

A doua vamă a doua - vama minciunii. În păcatul minciunii se cuprinde: cuvântul mincinos, călcarea jurămintelor, luarea în deşert a numelui lui Dumnezeu, mărturiile mincinoase, spovedaniile neadevărate sau mincinoase.

A treia vamă - vama clevetirii, ponegririi, vorbirii de rău, a judecării şi osândirii aproapelui, defăimarea, hula, batjocura, râsului pe seama păcatele altuia.

A patra vamă - vama lăcomiei sau îmbuibării pântecelui: a mânca pe ascuns şi fără măsură, fără trebuinţă, sau dis-de-dimineaţă, beţiile.

A cincea vamă - vama lenevirii, trândăvirii şi neglijenţei, a nerespectării învoielii pentru munca plătită.

 A şasea vamă - vama furtişagului: furturile, răpirile şi înşelătoriile, pe ascuns sau pe faţă.

A şaptea vamă - vama avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, a agonisirii de averi, a zgârgeniei.

A opta vamă - vama cametei, a dobânzii necurate şi lacome, a păstrării în casă de lucruri străine.

A noua vamă -  vama nedreptăţii: judecată nedreaptă, părtinirea celor vinovaţi şi osândirea celor nevinovaţi, toate cele făcute nedrept.

A zecea vamă - vama înşelătoriei, a neguţătoriei cu cântare şi măsuri măsluite, oprirea plăţii lucrătorilor.

A unsprezecea vamă - vama zavistiei şi a duşmăniei, vrăjmaşiiei, urâciunii, neiubirea aproapelui cu feluritele rautăţi ce izvorăsc din aceste păcate ucigătoare de suflet.

A douăsprezecea vamă - vama mândriei cu toate derivatele ei: slava deşartă, lauda, iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu mintea, mai multa încredere în sine decât în Dumnezeu, dispreţuirea pe semenilor, mândrirea cu ştiinţa, dregătoria, viţa, hainele sau neamul bogat.

A treisprezecea vamă - vama mâniei, a iuţimii şi a lipsei de milă, amărârii, bătăii, pornirea asupra cuiva cu mânie de vrajbă şi ocără.

A paisprezecea vamă - vama ţinerii de minte şi amintirii răului, a răzbunării (plata cu rău pentru răul făcut), a învrăjbirii cu alţii.

A cincisprezecea vamă - vama uciderii: ucideri de oameni, sinuciderile, gândurile şi sfătuirile demonice pentru săvârşirea acestui groaznic păcat, avorturi şi sfătuirea spre avort.

A şaisprezecea vamă - vama descântecelor, vrăjitoriilor, ghicirilor, fermecătoriilor, a otrăvitorilor şi chemătorilor de diavoli.

 A şaptesprezecea vamă - vama desfrânării, curviei, nălucirea păcatului curviei cu mintea sau zăbovirea gândului în acel păcat, învoirea cu atingerile pătimaşe şi spurcate, căderile în desfrânare, porniri şi priviri cu gând spurcat, curvia între rude.

A optsprezecea vamă - vama preacurviei, a cercetării feţelor bisericeşti afierosite lui Dumnezeu, care după ce şi-au făgăduit fecioria ori curăţia lor lui Hristos.

A nouăsprezecea vamă - vama nelegiuitelor împreunări barbăteşti şi femeieşti în afara firii, a sodomiilor.

A douăzecea vamă - vama ereziilor, a mincinoaselor cugetări, a lepădării de dreapta credinţă a hulirilor şi blasfemiilor. gândurile necuvenite şi socotinţa strâmbă faţă de dreapta credinţă, depărtările de dreptcredincioasa mărturisire a adevăratei credinţe, neîndeplinirea făgăduinţelor şi îndatoririlor, îndoirea în credinţă, hulele asupra sfinţeniei şi altele asemenea acestora.

A douazeci şi una vamă -  vama nemilostivirii, cruzimii şi învârtoşării inimii, a fricii, a singurătăţii voite.

***

Se poate ca omul, cât încă este în viaţa pământeană, să plătească într-atât încât să se poată spune că va trece una sau chiar toate vamele? Cei ce ajung la rangul de sfinţi, au trecut de vame înainte de a trece în viaţa de apoi? Există clemenţa divină?

Acum câţiva ani nu m-aş fi hazardat într-o asemenea discuţie. Acum însă ştiu că trebuie să spun ceea ce-mi este cunoscut, să afirm chiar riscând a primi spuse şi ziceri din cele mai diferite, de a intra în conflict cu percepte religioase ce se vor perpetue şi intangibilă. Totuşi, nu pot să nu fac referire la Maria Magdalena şi iertarea tuturor păcatelor ce le avea...

Afirm fără rezerve: Da! Acest răspuns este legat de actualitatea în care trăim, de toate cele ce se întâmplă, de toate cele ce vor urma, în scurt timp.

 Toate cele de sus arată cât de multe şi diversificate pot fi faptele oamenilor ce duc la decădere, ce duc la pierderea verticalităţii şi posturii sale reale. De cele mai multe ori omul conştientizează faptele pe care le ştie ca fiind, oricum ar fi privite, negative în esenţă şi în conţinut şi, ca atare, nu le face niciodată. Acelea sunt faptele care nu pot fi iertate, oricâte alte fapte bune vor fi făcute: uciderea, sinuciderea, îndemnul către aceste două fapte a altora, siluirea directă sau indirectă a cuiva spre fapte lumeşti de desfrânare, pentru sine sau pentru alţii, cu forţa, cu vorba sau prin efectul unui statut social (şantajarea subalternului, a soţiei sau rudelor), incestul, vrăjitoriile, fermecătoriile, otrăviriile şi chemarea de diavoli. Faptele acestea se plătesc şi aici, în timpul vieţii, şi după moarte, dar plătesc şi neamurile până spre a şaptea generaţie.

Faptele celelalte se judecă, pentru cei aleşi a face ceva ce trebuie să fie făcut – şi omul nu e deloc necunoscător al menirii sale, chiar dacă, împilat de cele trăite nu ştie, nu vede, nu vrea să ştie sau să vadă, ori vrea să se convingă pe sine că nu e el merituos pentru asta – în timpul vieţii, în somn, când sufletul pleacă singur spre judecată, în momente de cumpănă când sufletul cere judecată pentru a fi uşurat. Judecat fiind o dată, dacă omul cu gândul mai face ceva împotriva a ceea ce a fost judecat, îi este dat să i se arate că iar alunecă spre păcat. Tot prin judecată i se dă omului ajutor, prin cei ce înţeleg semnul judecăţii, să lase să se vadă că răul pentru care a primit pedeapsa încă stăruieşte asupra lui, asupra gândului sau faptelor sale. Că apar boli, că apar accidente din senin, că apare urâţirea prin slăbire ori îngrăşare, că de lângă ei se depărtează oamenii cei dragi (pleacă, le întorc spatele, sau mor), ori că oamenii cei mai apropiaţi le îngrădesc viaţa, traiul, trăirile, faptele sau vorbele, sunt acele semne ce se arată că trebuie să se cureţe, să se lase de cele din urmă urme de păcate, că ei înşişi se împotrivesc lor şi destinului lor, judecăţii prin care au fost iertaţi. Văd alţii ceea ce sunt ei, văd alţii ce le este lor dat să fie, doar ei, trăind cu gândul îmbrăcaminţile ce nu încă nu le-au aruncat de pe ei, se tem de clipele în care se vor şti, vor trăi, viaţa ca un Rai.

De cele mai rele omul se leapădă uşor, după ce a trecut în somn vămile: clevetirii, ponegririi, vorbirii de rău, a judecării şi osândirii aproapelui, defăimării, hulei, batjocurei, râsului pe seama păcatele altuia, lăcomiei sau îmbuibării pântecelui, lenevirii, trândăviei, neglijenţei, avariţiei, lăcomiei, iubirii de arginţi, agonisirii de averi, zgârgeniei, cametei, înşelătoriei, mâniei, desfrânării, curviei, ereziei, nemilostiveniei, însă greu îşi lasă depărtate păcatele ce-i stau în gânduri din trecut, de frică să nu fie văzut, împins de la spate fiind de acei ce-şi arată chip schimbător, sau, cum se zice în scrierile religioase, de îngerii decăzuţi: păcatele sufletului prin cuvânt, slava deşartă, lauda, iubirea de sine, obrăznicia, înălţarea cu mintea, mai multa încredere în sine decât în Dumnezeu, dispreţuirea pe semenilor, mândrirea cu ştiinţa, dregătoria, viţa, hainele sau neamul bogat, minciuna, ghicitul, frica, îndoirea în credinţă şi însingurarea.

Fiind împins tocmai de cei care asemenea fapte au făcut şi pentru care chiar ei, în loc de recunoaşterii vinovăţiei şi întoarcerii la smerenie, au plecat în lumea întunericului, omul îşi lasă ochii închişi înspre ceruri şi priveşte mai degrabă spre viaţa pământeană. Acolo i se lasă la îndemână toate uneltele spre a râmâne captiv judecăţii de apoi, de a nu se lăsa de voie pe sine, spre a răspunde chemării lui Dumnezeu. Din suflet îi răzbate adevărul a ceea ce este dar prin cuvânt se dedă a se lăuda, arătându-se iubitor de sine; pe ceilalţi îi ştie, îi recunoaşte, dar îi împarte după dregătorii şi haine, preferând a se arăta lumii mai degrabă cu ei şi pe lângă ei, decât împrejurul celor ce ochilor lumii i-ar face de ruşine, ţinând cont de părerea lumii care judecă după avuţia bogăţiilor lumeşti. Îi este mai greu să înţeleagă sensibilitatea, tristeţea şi privirea atentă a celor ce lumii se arată prin cuvânt şi faptă, ferindu-se ca lumea să vadă că nu-i este străină şi indiferentă simplitatea acestora, ascunzându-şi până şi trăirile, ascunzând ideile pe care le-a cules din discuţiile cu aceştia. Se îndoieşte de puterea lui Dumnezeu şi de faptele Lui pentru facerea de bine către el, se face pe sine răspunzător de vinovăţiile altora, crezând că greşelile ce îi sunt aruncate de cei neînvredniciţi în a iubi apropele şi pe sine, nu se acceptă ca lucrător al Luminii, trimis al lui Dumnezeu, pentru a dezlega şi cheie pentru a deschide porţile drumurilor închise ale celor ce tocmai El i-a adus în cale, ca ajutor spre mântuire şi iertare de păcate.

 Celor mai uşoare păcate, pe lângă faptul că le dă esenţă de adevăr al vieţii, omul ales spre mântuirea în timpul vieţii, se lasă duşi de înţelesuri obscure, ireale, deduse din nevăzute sau neobservate gesturi, în a privi pe cei asemenea lor, pe cei trimişi înspre ei pentru împlinirea misiunii, reamintite în timpul judecăţii sau judecăţilor, ca pe potrivnici, ca pe cei care li se împotrivesc, cei care vor să îi subjuge.

Ultimul păcat la care se renunţă, de către toţi cei aleşi întru sfinţenie în viaţa dată trăirii omeneşte, este singurătatea. Nesingurătatea este ultima împotrivire poruncii şi chemării ce o au, este ultima neînţelegere a cuvântului divin, lăsat omului chiar de când a fost adus să trăiască pe Pământ. În toată construcţia Universului, există perechea, totul este făcut în aşa fel încât echilibrul să se menţină, echilibrul să se refacă, orice s-ar întâmpla. Perechea, împerecherea este esenţa rezistenţei la oricare dintre lovituri, la orice atac, din orice parte ar veni. Omul, prins între cele două extreme, Lumină şi Întuneric, este apăsat mereu de cei cărora le este convenabilă acea existenţă fără de sprijin. Singurătatea omului îl face vulnerabil în faţa oricărui pericol, îl lasă pradă faptelor ce i se par convenabile pentru că nu poate fi văzut şi nu-i poate nimeni spune de e rău sau bine. Aşa ajunge uşor sclav al mândriei – în cuvinte noi al ego-ului – este catalizatorul pe care se pot prinde toate cele grele şi toate cele uşoare. El, omul, nu crede că este o greşeală, că este un păcat, pentru că i s-au dat, în trecut a i se arăta faţa grea, faţa neomeniei, iar urmele lăsate de suferinţă este o însăilătură greu de desfăcut. Însă ales fiind, prin schimbări de idei, prin fapte ale altora, prin cele ce se vor întâmpla, omul alege să se rupă de acest ultim şi nemotivat păcat.

Tot ei, aleşii, suportă şi toate cele făcute de cei îndatoraţi întunericului, mai mult decât oricare alţii. Aceste făcute se aseamănă până în detalii cu supunerea pe care o vor cei decăzuţi din Lumină, pentru a-i opri din drumul lor. E alegerea lor de a se gudura pe lângă stăpânii aleşi, cei care le cer mereu şi mereu alte suflete îngenuncheate, şi mai ales îngenuncherea sufletelor ce-şi au menirea dată şi preabine cunoscută.

Se cunosc acum cei aleşi. Sunt cei care îndură. Sunt Marii Preoţi ai Luminii şi cei aleşi a fi Cei la care vor veni primii Copii ai Luminii. Sunt femei, sunt bărbaţi, ce poartă în ei însemnul prevestitor. Ei sunt veniţi din Lumină, pentru a face Lumină şi a da lumii Lumina!

Se fac acum cunoscuţi şi acei ce ultima şansă de a se desface de malurile ce vor fi înghiţite de potopul ce şi-a pornit venirea, ce şi-a poornit urcarea apelor nestăvilite. Ei sunt cei care vor fi arătaţi spre învăţătură celor ce vor mai avea şansa de a privi Cerurile...

***

De ce ar avea nevoie sufletul omului de curăţirea judecăţii? Dacă lumea, dimensiunea, în care merge este una a veşniciei, câte suflete s-au adunat în acea lume? Cei ce vin aici plin de resurse, cei ce vin şi revoluţionează viaţa, nu sunt tocmai cei care au mers acolo? Biserica Creştină nu răspunde. Eu îmi asum a da un răspuns: Da, ei sunt!

(c) Daniel-Dumitru Darie

Călătoria astrală (2)

continuare din  Călătorie astrală [1]

Universul astral si lumile sale

Planul astral nu are nici o legătura cu astrele cunoscute sub numele de corpuri cereşti, stele, planete sau meteori. Denumirea sa, dată de ezoteriştii antichităţii greceşti, trimite cu gândul la sferele celeste care adăpostesc multitudinea de lumi cuprinse în ele. Planul astral este prezent în apropierea fiecărei planete, înconjurând-o precum o atmosferă vie, fremătătoare dar invizibilă pentru orice aparat de detecţie. Mai mult decât atât, planul astral este omniprezent oriunde. Cu ochii minţii deschişi, unii pot vedea multitudinea de spirite şi entităţi bune sau rele care îi înconjoară...

În epoca modernă, învăţăturile străvechi cu privire la investigarea “Lumilor de Dincolo” au fost intens cercetate în egală măsură de către o serie de cercetători, iniţiaţi şi oameni de ştiinţă. În perioada Renaşterii, personaje precum Paracelsus, Contele de Saint Germain sau Servetus au continuat eperimenţele şi cercetările cu privire la descoperirea unei căi de acces între om şi realitatea invizibilă. Mai aproape de zilele actuale, ezoterişti precum Franz Anton Mesmer, Elena Blavatsky, Eliphas Levi, Alice Bailey, C.W. Leadbeater sau Gurdjieff au descifrat în continuare secretele călătoriilor astrale, studiind vechi tradiţii, hinduse, ebraice, greceşti, islamice, rozicruciene şi alchimice. Totul pentru a avea o imagine cât mai clară a planului astral şi a imensităţii sale fără sfârsit. Aceasta deoarece, aşa cum Universul galaxiilor şi planetelor este infinit, tot aşa se poate afirma şi despre planul astral că este, deopotrivă, invizibil şi infinit. Şi, mai departe, nu sunt de neglijat cercetările fizicienilor de alura lui Albert Einstein sau Nikola Tesla...

În linii mari, planul astral este o dimensiune unde spiritualitatea atinge culmi de neînchipuit pentru lumea de azi, dar inferioare totuşi, nivelurilor indescriptibile ale spiritualităţii totale din Universul Cauzal. Subdimensiunile planului astral au o varietate incredibilă, aici întâlnindu-se cele mai elevate paradisuri despărţite definitiv de cele mai negre iaduri. Scripturile hinduse vorbesc despre extreme incredibile, existând milioane de paradisuri în functie de nivelul de vibraţie al fiinţelor care le populează. Milioanele de lumi paradisiace se confruntă însă cu contraponderea milioanelor de infernuri, cumplitele Maharaurava, pe langă care iadul din concepţia religioasă iudeo-islamico-creştină, pare un loc absolut banal.

Tot în planul astral există “Cronica Akashă”, o formă de stocare a informaţiilor cu toate existenţele şi faptele fiinţelor din planul terestru şi cel astral. Cunoscută în creştinism sub numele de Cartea faptelor fiecărui om, Cronica Akashă serveşte ca bază de informaţii şi punct de reper despre nivelul de evoluţie sau involuţie al fiecărui spirit. Această Cronică este mai mult sau mai puţin accesibilă spiritelor umane. Spiritele neevoluate au acces limitat sau foarte limitat, cele evoluate au acces aproape total, cele involuate au accesul interzis. Spiritele în ascensiune evolutivă au un acces mai mare tocmai pentru a li se accentua dorinţa de evoluţie iar celor în involuţie nu li se mai permite accesul tocmai pentru a stopa calea distructivă pe care au apucat-o!

Pasi spre cealalta lume…

Mesmeriştii din prima jumătate a secolului al XIX-lea menţionau deseori cazuri de “clarviziune călătoare” dar într-un sens incomplet şi nelămurit. Ei rugau un subiect hipnotizat să viziteze o altă încăpere în aceeaşi clădire sau o casă din alt oraş, pentru a o descrie în detaliu. Odată cu crearea Societăţii pentru Cercetări Metapsihice în preajma anilor 1880, a urmat o perioadă de experimente febrile în cadrul cărora sute de cercetători metapsihici (mulţi amatori, dar şi mulţi şarlatani printre ei…), încercau să călătorească prin intermediul corpului astral pentru a-şi vizita rude decedate sau mari personalităţi din istorie. Aşa a intrat omenirea în contact cu ceea ce astăzi se cunoaşte a fi dedublarea astrală, momentul în care conştiinţa părăseşte la comandă corpul fizic, pentru a călători mai apoi prin multitudinea de “uşi” care dau spre lumile planului astral.

Într-un studiu din anul 1954 asupra proiecţiei astrale, Hornell Hart, profesor de sociologie la universitatea Duke, a făcut distincţia din punct de vedere ştiinţific, între experienţele simple de evadare accidentală sau în joacă, în afara trupului şi cazurile serioase care prezentau dovezi că persoanele în cauza au călătorit mai departe de propriul dormitor sau camera de experiment în care şi-au contemplat pentru prima dată trupul fizic. Însă prima relatare amănunţită referitoare la folosirea călătoriilor astrale aparţine lui Robert Monroe, un om de afaceri american care a publicat in anul 1971, “Journeys Out of the Body”, lucrare care şi astăzi este considerată de mulţi pasionaţi ai fenomenului drept un veritabil vârf de lance în domeniu. Monroe a fost la început înfricoşat de călătoriile în afara corpului, dar apoi a ajuns aproape dependent de extracorporalizari. Odată, de exemplu, si-a propus să afle ce face un angajat al său care motivase că era bolnav şi a fost surprins să îşi vadă angajatul bine sănătos, în timp ce îşi cheltuia fericit banii într-un club de streap-tease. Experienţele sale au fost reluate şi de Karlis Osis care a studiat îndeosebi legătura între relatările pesoanelor cu capacitate de medium şi cele expuse de persoanele iniţiate care cunosc paşii dedublărilor şi călătoriilor astrale conştiente.

Orice iniţiat provenit din orice cale spirituală autentică avertizează împotriva riscurilor mari la care se supune un neofit în momentul în care se lansează în prima sa experienţă de dedublare conştientă. Există bineînţeles şi excepţii reprezentate de persoane care se nasc cu această capacitate şi cărora dedublarea li se pare un act fluent şi natural. În general s-a constatat că femeile au aptitudini mai pronunţate pentru călătoriile astrale, fapt pus pe seama naturii feminine Yin, receptivă prin definiţie. Însă, ca în orice domeniu, există şi excepţiile care întăresc regula: călătoriile lungi, riscante, chiar periculoare, de mare amploare, sunt apanajul barbaţilor. Însă, excepţii fiind, sunt puţini deşi, este de subliniat, sunt foarte puternici şi imposibil de deturnat de pe drumul lor.

În final, relatările celor care călătoresc frecvent în afara corpului descriu cu o precizie uimitoare aceleaşi etape înainte de a părăsi trupul. În primul rând omul intră într-o stare indermediară celei de somn, vis sau veghe, în care îşi observă sistemul chakrelor şi corpul astral de consistenţă eteric-străvezie, care se ridică începand cu regiunea picioarelor pentru a ieşi prin chakrele din zona frunţii sau a creştetului capului. În momentul în care se iese din trup la propriu, se resimte o uşoara senzaţie de răceală concomitent cu observarea propriului corp aşezat inert pe pat. Una dintre primele observaţii ale celui proaspăt ieşit din trup este cea a aşa numitului “cordon de argint” o legătura de lumină argintie care pâlpâie uşor. Cordonul de argint este permanent legat între ombilicul corpului astral şi cel al corpului aflat în planul fizic. Dacă acest cordon de argint este rupt, conştiinţa nu se mai poate întoarce niciodată în trup, trup care rămâne în stare de comă, spiritul nesăbuitului călător astral rămânand prins “între lumi” cum se zice popular.

Vânătorii de vise

Discutând despre un astfel de procedeu este de remarcat faptul că, în lumea contemporană – adică de după ultima glaciaţiune, călătoria astrală (ca activitate conştientă) a rămas condiţionată de o pregătire specială, destinată conştientizării scopului sau de cercetare. Însă călătoria astrală devine, chiar în aceste condiţii, pentru orice călător=cercetator astral, şi somn profund în care are loc recuperarea vibraţiei personale.

Lumea intuitivă de după glaciaţiune era împărţită în societăţi retrase şi societăţi deschise tututor formelor de manifestare a spiritelor umane, indiferent dacă ele erau sau nu morale pentru desfăşurarea vieţii şi creaţiei umane. Deoarece, la asemenea nivele foarte joase de vibraţie, multe spirite nu au încă experienţa de manifestare de înaltă calitate: o astfel de înălţare se capătă încet, treptat, pe parcursul mai multor reveniri în această zonă a universului. În societăţile retrase, organizate şi îndrumate (coordonate) de oameni străvechi, buni cunoscători ai oamenilor şi ai manifestărilor, precum şi ai intuiţiilor umane, călătoria astrală era deschisă oricui avea înclinaţia naturală de a o folosi, indiferent dacă era coordonator, învăţător sau maestru al unor meserii în aşezările locale. Fiecare om putea practica şi oferea rezultatele cercetărilor proprii după puterile de manifestare proprii, dar toţi oamenii erau încurajaţi să-şi păstreze intuiţiile, viziunile şi încredinţările apărute spontan încă din primii ani de viaţă, continuând de-a lungul vieţii să folosească metode de cercetare mentală sau astrală, sau să folosească rezultatele celor întreprinse de cercetătorii consacraţi astfel ai aşezării lor.

Practic, toată viaţa comunităţilor umane se desfăşura pe principiile unor astfel de căutari şi aplicaţii.
În lumea deschisă, locul îndrumătorilor stravechi (în prima parte a vremurilor, după glaciaţiune, toate comunităţile umane s-au refăcut sub îndrumarea unor spirite străvechi) a fost luat treptat de spirite întrupate din rândurile unor grupuri special venite pentru a învăţa să coordoneze comunităţi umane. Dar ele nu au încă formată experienţa de acest fel în aglomeraţii spirituale planetare, având numai experienţa de trăire în propriile lor grupuri spirituale. Cei care au ajuns astfel conducători de societăţi au fost (şi sunt) spirite puternice în propriul lor grup, remarcându-se în decursul evoluţiilor ca lideri pe diferite nivele, şi experimentând astfel diverse feluri de coordonări, în diferite feluri de trăiri ale evoluţiilor lor. Treptat ele însă învaţă, din propriile lor uriaşe greşeli, din egoismele formate în timpul evoluţiilor lungi sub formă de tot felul de vieţuitoare inconştiente de lumea exterioară percepţiilor lor, cum să-şi deturneze atenţia şi lucrările de tot felul de la scopuri înguste – de turmă, de grup propriu, de castă, de individ rupt de semenii săi – către idealuri extinse, ajutorări oferite unor segmente populaţionale din ce în ce mai largi, cu ţeluri mai înalte, cu misiuni mai cuprinzătoare...

În zorii istoriei antice (prima forma a istoriei noastre contemporane, de fapt, din epoca pe care am numit-o intuitivă) cei care au fost primii moştenitori ai procedeelor străvechi au fost babilonienii. Ei au folosit călătoria astrală în cercetare, pentru realizarea unor procedee înaintate de creaţie materială manuală, punând bazele creaţiei comunitare în lumea lor. Au încurajat fiecare mebru al comunităţilor locale să-şi desfăşoare priceperea, talentul, cunoaşterile – preluate din familie sau intuite din vieţile anterioare puternic lucrative (chiar dacă ele fuseseră în plan mental). Şi, ceea ce este mai important să fie cunoscute primele practici conştiente prin care s-a încercat influenţarea de la distanţă a oamenilor, în cadrul contactelor politice locale, au apărut în sânul societăţii babiloniene şi au fost îndreptate către îmbunarea oamenilor, către liniştirea sufletelor (corpurilor lor astrale) în relaţiile dintre formaţiunile statale nou formate; către deturnarea intenţiilor lor negative spre găsirea unor căi amiabile în relaţiile inter-statale.

Cu timpul, astfel de practici au fost preluate de partenerii lor de trai, pe căi intuitive, ajutate de înţelegerea unor informaţii moştenite de la generaţiile anterioare: inscripţii pe suport solid (piatra), construcţii (fresce) sau piele prelucrată, papirus etc. sau moşteniri prea putin înţelese, transmise pe cale orală.

Dar nu toate grupurile spirituale din astfel de conjuncturi planetare au avut un grad înaintat de echilibru social, astfel încât asemenea practici superioare au decăzut în moralitatea lor, devenind perverse, imorale. S-a ajuns astfel în epoca primelor dinastii egiptene, în care asemenea practici perverse au devenit meseria de bază a preoţilor egipteni. Ceea ce se folosea nu era numai intrarea în starea undelor cerebrale numită acum "alfa" – stare în care se poate influenţa de la distanţă participanţii la discuţii, în acelaşi timp cu susţinerea unor protecţii personale, individuale, prin care posesorul se ascunde în activitatea sa de percepţiile intuitive ale omului. Călătoria astrală a început să fie folosita şi şi-a dezvoltat noi valenţe, din ce în ce mai complexe şi mai perverse în acelasi timp. Practic, perversul „lucrător” se afla în stare de lucru asupra participanţilor la discuţii, dar ascuns în spatele unor asemenea protectii (perdele energetice de aceeaşi vibraţie ca şi aceea a mediului înconjurător, care nu lăsau detectarea unei activităţi în spatele lor).

Influenţarea practicată la început în sensul diminuării vibraţiei participanţilor, care se manifestau prin oboseală, scăderea concentrării şi chiar enervarea lor, ducând la conflictele dorite de preoţii egipteni, a fost ulterior adâncită prin atacarea cordoanelor astrale ale conducătorilor popoarelor "duşmane" sau ale descendenţilor lor, distrugerea treptată a corpurilor plăpânde ale descendenţilor proaspăt născuţi, slăbind vitalitatea neamului de conducător. O asemenea înfăptuire avea loc şi la oamenii maturi, în momentul trecerii de la trezie la somn, atunci când corpul astral se detaşează şi derulează cordonul de stabilizare al legăturii cu restul sistemului corporal.

În popor asemenea operatori se numeau "vânătorii de vise" sau "vânătorii de visători".

Povestea lor este lungă şi amplă. Multe popoare au preluat de la ei – sub diferite forme – o asemenea grea moştenire. Religia, societăţile secrete, mai mult sau mai puţin desecretizate azi, au folosit şi folosesc şi în prezent asemenea practici, sau se folosesc din plin de rezultatele celor create în mileniile trecute. Referitor la unele fapte descrise în Biblie, în Vechiul Testament, nu e cazul unei amăgiri cu încredinţarea că Dumnezeu a dat acele pedepse poporului egiptean, pentru a lăsa să iasă evreii din mijlocul lui, nici cu ideea că Moise a fost un simplu cioban care a văzut un stâlp de foc pe o pajişte, în timp ce îşi creştea oile... Este bine a se citi cu atenţie Biblia; se va înţelege clar că Moise a fost crescut ca un urmaş de tron egiptean, ceea ce însemnă pentru acele timpuri o învăţătură uriaşă în direcţia celor de mai sus. Cunoscând bine "tainele" preoţeşti (inclusiv astronomie, geografie, specificităţi ale funcţionărilor climatice şi fenomenologii locale) Moise a dăscălit preoţii iudei, mai mult sau mai putin inocenţi şi, împreuna, şi-au unit puterile pentru a-i invinge – într-o luptă mental-astrală extrem de dură – şi pentru a-şi recupera libertatea. Ar fi bine să se înteleagă acest lucru doar şi pentru a salva de la măcelul înfiorător din fiecare an bieţii miei, al căror sânge a fost folosit pentru a delimita casele iudeilor de cele ale egiptenilor, de parcă Dumnezeu nu ar fi ştiut cine erau iudei şi cine erau de alt neam; dar atunci când lucrurile erau realizate de începători – cum erau atunci preoţii iudei, o asemenea delimitare se impunea de la sine în lupta astrală care nu putea să dea greş în acel moment.

Din fericire, Dumnezeu nu face ceea ce face omul, dar îl lasă pe om să facă ceea ce poate, pentru ca apoi să-l înveţe să nu mai facă acel lucru niciodata, dacă se ridică împotriva semenilor săi...

Religia a fost impusă treptat popoarelor prin influenţe sau cu biciul, deşi este bine să se recunoască faptul că fiecare formă de religie în parte împarte darul de moştenire spirituală pe care îl poartă, din practica îndelungata a poporului local. De multe ori el este un dar, cadou cu caracter ştiinţific pur, pe care îl poartă, care este azi descoperit, de la cei care au lăsat moştenire inocentă sau au încercat să mlădieze legătura dintre popor şi religie, atunci când devierile erau prea mari pentru ca oamenii să mai ajungă să creadă în forţe coordonatoare dumnezeieşti, de bună credinţă – chiar dacă sunt prezentate ca fiind pedepsitoare.

De aici au rezultat mai multe şi trebuiesc discutate: influenţele colosale pe care asemenea practici le-au avut de-a lungul mileniilor, protecţiile care s-au format de-a lungul timpurilor, ca forme de apărare pentru cei care s-au aflat în mijlocul unor asemenea practici imorale etc.

Călătoria astrală (1)

Despre călătoria astrală se prea poate ca mulţi să fi auzit, citit, învăţat şi chiar aplicat de-a lungul vieţii. Alţii  doar au auzit şi poate nu cunosc anumite subtilităţi care delimitează aceasta noţiune din noianul noutăţilor cu care omul se  confruntă zi de zi.

Calatoria astrală era folosita înainte de glaciaţiune de către populaţiile umane lemuriene şi atlante, în scop de cercetare detaliată şi profundă a lucrurilor de o complexitate cu totul deosebită pe care ei le percepeau în acel moment al evoluţiilor planetare. Condiţiile planetare de atunci permiteau oamenilor (ca spirite creatoare conştiente înaintate pe drumurile evoluţiilor, întrupate pe Pământ) să desfăşoare adaptări complexe la realitatea pământeana şi să-şi cunoască toate forţele cu care pot desfăşura orice fel de manifestări pe Pământ. Astfel de condiţii se refereau în primul rând la un nivel foarte mare al vibraţiei medii planetare – de până la 400 – 500% (comparativ cu ceea ce se cunoaste azi, în preajma glaciaţiunii, chiar mult mai înalte, înspre timpurile stravechi). În al doilea rând, astfel de condiţii se refereau la o dinamică a funcţiilor corporale care permiteau un trai mult mai simplu:

– hrănirea şi întreţinerea generală a corpului: prin osmoză, energizare şi autostabilizare vibraţională individuală (adica: păstrarea vibraţiei corporale la nivele optime desfăşurării vieţii curente, cu diferenţele ei de usurinţă sau greutate);

– desfăşurarea unei forme de creaţii materiale mentale, mult mai usor de realizat în acele condiţii, care presupunea cunoaşterea întregii fenomenologii galactice la incidenţa cu planeta, aplicaţiile de înaltă ţinută calitativă şi morală, ca activitate de cea mai mare importanţă pe care oamenii o derulau permanent.

Înainte de a detalia cele de mai sus spuse, pentru înţelegerea mai clară a noţiunilor, este de pecizat că o astfel de călătorie nu îşi are scopul său bine conştientizat în perioadele planetare de joasă vibraţie, când şi corpurile vieţuitoarelor îşi restrâng mult activităţile energetice, determinând spiritele să lupte efectiv pentru supravieţuire în medii destul de ostile, comparativ cu viaţa de dinainte. De aceea există mecanisme automate – din funcţionarea normală a corpurilor şi, prin inteligenţa specială, înaintată, a Făuritorilor (a coordonatorilor-lucrători din galaxie), planeta şi steaua care o guvernează desfăşoara mecanisme îndreptate spre întreţinerea vieţii şi a desfăşurarii forţelor spirituale ale tuturor vietăţilor planetare.

În astfel de condiţii, călătoria astrală devine stare natural-fiziologică în care, atunci când se instalează oboseala (adică scăderea în valoare medie a vibraţiei individuale) automat corpul astral se detaşează de restul sistemului corporal, creîndu-se, prin mecanisme în a caror detaliere nu e cazula acum a se intra, această autostabilizare vibraţională: prin care corpurile îşi recuperează vibraţia, fiind apte să permită spiritului să-şi desfăşoare în continuare, zi de zi, activităţile cu care el este obişnuit, adică se instalează starea de somn, de regulă pentru toate vieţuitoarele planetare prin formarea unui mecanism de condiţionare naturală: lăsarea nopţii – pentru unele vieţuitoare, sosirea dimineţii – pentru altele, în functie de sarcinile de destin specifice treptei de evolutie pe care o parcurg ca spirite întrupate.

În etapa contemporană, de joasă vibraţie medie planetară (cu referire unilaterală, la evoluţiile umane) se delimitează noţiunea de somn de aceea de călătorie astrala în sine, în care călatoria astrală rămâne ca noţiune conştientizată (în general, nu şi în particular), de cercetare specific astrală: aprofundată, detaliată, extinsă dincolo de "marginile" locului de desfăşurare a vieţii cercetatorului.

Sintetic, cele de mai sus, se exprimă astfel: călătoria astrală a spiritului, prin detaşarea corpului astral de restul sistemului corporal (de care rămâne însă legat printr-o structură aflată în prelungirea unui plex central, structură care, popular, poartă numirea de cordon) are un dublu scop:

– autostabilizarea vibraţională proprie, acţiune automată care se desfăşoară numai prin intermediul acestui corp – care de altfel este cel dintâi care pierde vibraţia optimă desfăşurării activităţilor necesare conform destinului. Iar acest lucru se petrece datorită variaţiei stărilor emoţionale (exteriorizate sau nu), modificate de la starea de echilibru, în urma impulsurilor primite (interioare şi exterioare deopotrivă). O astfel de activitate a corpului astral (de autostabilizare vibraţională) este automată, în sensul că acesta este atras cu putere de o bandă de stabilizare vibraţională planetară: o structura planetara, adică din componenta elementelor matriceale eterice planetare, care se află la o distanţă relativ redusă faţă de Pământ. O astfel de structură are o valoare vibraţională optimă pentru fiecare grup spiritual care desfaşoară evoluţii pe o planetă. În continuare, corpul astral, ajuns la o vibraţie optimă pentru individualitatea sa, se reîntoarce în sistemul corporal, sistem care împrumută vibraţia astfel înălţată de la corpul astral, stabilizându-se vibraţional pe fiecare treaptă de vibraţie interioară. Procesul este mult mai complex, implicând şi alte structuri, dar deocamdata este suflicient acest segment de detaliere.

– desfăşurarea de călătorii astrale cu scop informativ-lucrativ, în cadrul cărora fiecare spirit în parte derulează acţiuni individuale sub ocrotirea entităţilor astrale însoţitoare: proprii şi de grup spiritual propriu; desfăşoara activităţi îndreptate către cunoaşterea şi aprofundarea cunoaşterii mediului universic local, îndreptate către ajutor (de învătătură) oferit şi primit în cursul unor astfel de cunoaşteri, precum şi aplicaţii de natură astrală: cunoşterea, întreţinerea şi folosirea structurilor planetare, a desfăşurărilor de biosistem planetar, a desfăşurării vieţii şi activităţii vieţuitoarelor întrupate în corp astral sau fizic-solid.

Cea mai importantă întrebare pe care şi-a pus-o omenirea de-a lungul existenţei sale nu este aceea dacă există sau nu Dumnezeu. Întrebarea care fascinează, înspăimântă şi macină pe orice om, indiferent de rasă credinţă, vârsta, nivel financiar sau intelectual, este o una implacabilă:-Există ceva “Dincolo”? Pentru a răspunde, oamenii au cercetat din cele mai vechi timpuri “lumile nevăzute” care ne înconjoară. Iar una dintre cele mai folosite metode a fost aceea a dedublărilor, a călătoriilor astrale, cele mai sus amintite.

Omul, fiinta cu mai multe corpuri

Pentru a înţelege mai bine controversatul fenomen şi experienţele ultime care însoţesc procesul dedublării fizice şi al călătoriilor astrale, fiinţa umană trebuie înţeleasă în toată complexitatea ei. Cel ce se uită în oglindă, se vede cu un singur trup. Foarte adevărat, atât poate arăta orice oglindă. Când se simte fericit sau trist, se resimte totul în suflet. Când omul se roagă sau meditează, spiritul este acela care rezonează cu Divinul. Este deci îndreptăţit, aşadar, să sa creadă că omul, în deplinătatea lui, este alcătuit din trup material, suflet şi spirit? Da şi nu, s-ar putea spune. Asta pentru că fiinţa omenească are mai multe straturi invizibile ochiului neiniţiat, nerezumându-se triadei clasice existenţiale.

Încă din cele mai vechi timpuri, şamanismul, spiritualitatea yoghină, daoismul, tantrismul tibetan şi hindus au descris mai multe învelişuri subtile sub care sălăşluieşte spiritul. Cunoscute în sanscrită sub numele de Kosha, acestea reprezintă cele 6 învelişuri ale lui Atman, sinele divin din concepţia vedică. Dintre cele 6, Manomaya Kosha corespunde perfect cu acea parte invizibilă a omului descris la rându-i de ezoterismul occidental sub denumirea de corp astral. În ultimele secole, aceste corpuri invizibile au fost consacrate în literatura de specialitate prin denumiri specifice, unii dintre termeni fiind preluaţi din vechile scrieri sancrite. Există, prin urmare, corpul eteric - denumit uneori dublura eterică a omului, corpul astral, corpul mental inferior, corpul mental superior, corpul cauzal, corpul budic şi corpul atomic.

În multe religii, iniţiaţii şi maeştrii spirituali, cad de acord asupra faptului că trupul astral este intermediar între trupul fizic şi conştiinţa spirituală a fiecărui om. Potrivit acestora, corpul astral nu trebuie confundat cu sufletul decedatului care părăseşte pentru totdeauna trupul lipsit de viaţă. Corpul astral este uneori vizibil sub forma aurei colorate în diverse nuanţe, aura care este vizibilă doar pentru iniţiaţi sau oameni care în urma meritelor din alte vieţi, s-au născut cu Ajna, chakra minţii, sau cel de-al treilea ochi deschis. În urma acestei capacităţi, anumite persoane, foarte rare ca număr, pot vedea uneori nu doar corpul astral al celorlalţi omeni ci şi crampeie din Universul Astral, dimensiunea imediat urmatoare celei vizibile, materiale sau terestre.

Universul astral este cel de-al doilea plan al Existenţei, desupra sa fiind dimensiunea supremă, sau Planul Cauzal, de unde îşi au originea fiinţele divine şi zeităţile. Planul astral este survolat de fiecare om, noapte de noapte, când visează şi conştiinţa este decuplată. Ca rezultat direct, se călătoreşte în multitudinea de lumi cuprinsă de planul astral.

continuare în Călătorie astrală [2]

Solomonarii [1]

Ordinul Solomonarilor. O enigmă sau un adevăr istoric?

Tradiţia

Solomonarii, personaje enigmatice ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului românesc. Sunt personaje semidivine, investiţi cu puteri magice, cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Numele se pare, se crede, că îşi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuşi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească; este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care, în credinţele populare, acesta fabrică grindina dar care are şi un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei, după aflăm scrie lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele). În unele părţi din recuzita solomonarului mai adună şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă, etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care, la o vârstă fragedă, este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăşurându-se în condiţii foarte dificile. În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii (deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate, spre a nu ajunge la oameni.

Poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ar putea îndreptăţi ideea că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva, pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea?

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

E bine să se înceapă cu cercetarea cu atenţie a câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Îndoielnică idee căci nimic din legendele legate de solomonari nu dă dreptul la a se crede că ar fi aşa. Dar, numele de salmani mai degrabă duce la a se crede că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume se poate afla că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.  Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

 Privind asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare: Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor, nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva).

Interesant ar fi încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?. Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon... dar despre aceasta mai târziu.

 Trebuie zăbovit, totuşi, puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei (ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, ori, dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Este de amintit, de asemenea, că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există aşa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Legendele spun că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Se spune, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici lansează ideea că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

Zamolxe este identificat, de către cercetătorii în domeniu cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce se spune despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi, ori în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune că ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihaştri ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în peşteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, deşi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (aici este vorba de un tabu). De Paştele lor care se sărbătoreşte la o săptămană după cel omenesc, primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-şi desăvârşesc stagiul se retrag într-o peşteră (deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toată învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ (de aici se vede caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeşte în aceste legende este lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia! 

 Solomonarii, asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Kogaion-ul era muntele sacrul al dacilor, pe care se oficiau treptele iniţierii zamolxiene iar sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi; ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari se poate deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele şcolii prima dată într-o peşteră, ce se poate echivala cu Peştera Ialomiciorei (care are şi azi taine bine păzite), ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine ce s-arputea numi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Se poate spune că da, pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă se are în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Se poate vorbi de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii se poate constata, cu uimire, că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare, fiind dată de megalitul numit chiar Babele, foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Este necesară această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care se poate bănui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care se poate afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

 Este însă ciudat altceva: tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când se află, din unele legende din ciclul arthurian şi graalian şi identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, este de mirare, şi mai mult, atunci când se vede că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, se găseşte şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

O ultimă constatare: Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralelă cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate, apare întrebarea: nu erau aceştia parte din acei Sarabos despre care era vorba ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie uitat că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari!

Bibliografie:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare