Formele-gând

Chiar în prima postare pe acest blog am făcut referire la gând, la modul în care prin acest gând se poate defini sau redefini o anumită situaţie. Şi asta pentru că tot mai des se vorbeşte de acest instrument, de această armă ce stă la dispoziţia oricui. Anticipez şi spun că ea este veche de când lumea, dar ideea a fost bine ţinută în frâu prin religie dar şi prin ocultism.

“Formele-gând” sunt o categorie mare în care se pot încadra tradiţionalele rugăciuni, afirmaţiile, suţinerea – latura pozitivă – sau blestemele, defăimarea, împiedicarea – latura negativă. Acestea pot fi împărţite după modul de exprimare: verbalizate, scrise sau doar gândite.

* * *

Un înţelept spunea: „dacă creierul ar fi sediul gandiri, atunci am gândi cu toţii”. Toţi oamenii au creier, cam de aceeaşi greutate, iar unele animale îl au chiar mai mare decât al omului, şi totusi o problemă este inteligenţa. Inteligenţa, în mod implicit ar însemna capacitatea de a folosi intelectul, dar depinde şi de sens; al armoniei, iubiri, modestiei sau al dizarmoniei, luptei şi profitului. Hoţi şi poliţişti sunt la fel de inteligenţi, se confruntă de sute de ani şi încă nu a învins nici o tabară, De exemplu, când omul greşeşte, sau uită ceva, se dă peste cap: „ce prost sau ce neatent am fost”, iar când îşi dă cuvântul sau îşi cere scuze, duce mana spre Anahata (inimă): „pe cuvântul meu” sau „scuză-mă, te rog”.

Sunt elemente care îl pot apropia pe om de marginea sufletească şi mentală, de unde izvorăsc gândurile sau mai bine zis „formele-gând”, care mai apoi prin scăderea vibraţiilor se materalizează în cuvinte, vorbe, fapte.

Dacă cineva crează o formă-gând, fie ea creatoare, fie distrugătoare, de natură pozitivă sau negativă, şi o trimite pe aceasta în univers, atunci când acea formă-gând îşi termină activitatea, ea se va întoarce la creatorul ei, purtând cu ea urmele de neşters ale drumului său; reuşitele sau nereuşitele formei-gând sunt păstrate în atomii negativi ai eterului universal, care este un fel de jurnal al vieţii mentalului omului gânditor, cu gândurile, sentimentele, dorinţele, intenţiile, vorbele, faptele sale. Cronica, jurnalul acesta reprezintă baza karmică pentru un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Astăzi, chiar şi ştiinţa exactă recunoaşte că gândurile negative, distrugătoare, ca de pildă teama, îngrijorarea, anxietatea, slăbesc sistemul imunitar al corpului fizic, iar acest lucru poate provoca rapid apariţia diferitelor boli. Se observă cum acei oameni care zâmbesc des, sunt boemi, plini de voie bună, îşi păstrează vitalitatea formelor-gând, sunt capabili de viaţă şi au o sănătate mult mai bună faţă de cei din categoria opusă. Când omul a făcut ceva sau face ceva cu un sentiment de nemulţumire, sau mănâncă lucruri despre care nu este sigur, sau a citit, chiar a experimentat că nu ajută prea mult sănătatea etc...; sunt câteva dintre modurile în care îşi face gratuit ”rău” cu mâna sa.

Dacă gândurile sunt pline de iubire, intenţii bune, dorinţa de a ajuta, dăruire, atunci omul va provoca şi va extrage din alţii, spre persoana sa, aceleaşi tipuri de gânduri, şi-i va atrage către el pe acei oameni. Întâlnirea dintre hoţ şi jefuit, dintre violator şi victimă, dintre accidentat şi copacul de pe stradă, dintre boală şi cetăţeanul onorabil, nu este întâmplătoare: „cine se aseamănă se adună”. Somnul şi visele sunt foarte reale, ele chiar există, faptul că omul nu le înţelege sau nu are o continuitate sau este prea materialisti ca să şi le reamintească, asta nu înseamnă că ele nu influenţează. 24 ore din 24 emite, interferă şi primeste ceea ce a creat el însuşi, nu prea se amestecă nimeni în ciorba de forme-gând a fiecăruia. Dacă are această impresie, înseamnă că frica, lenea, boala, plafonarea mentală şi spirituală, acceptarea, obişnuintele şi tradiţia îi conduc viaţa.

Datorită gândirii abstracte, omul poate ajunge până acolo încât să se ridice deasupra problemelor zilnice ale lumii materiale şi să intre mai uşor în legătura cu lumile cu vibraţii energetice mai înalte şi armonioase, cu sensul propriei „inimi”, cu lumile astrale, mentale şi cauzale.

Aceasta gândire abstractă, are ca pornire gândirea practică, înţelepciunea şi atenţia de zi cu zi. Dacă un cuvânt nu este în mintea omului nu are cum să îl pronunţe.

Dacă poate înjura, vorbi urât, despre boală, catastrofe, despre bârfe la adresa vecinului sau şefului, toate acestea se află în mentalul său prin educaţie, televiziune, cărţi, experiente. A le extrage forţat nu prea poate, însă prin minimul de control mental, numit şi atenţie, bun simţ, responsabilitate, spirit viu şi sănătos se poate atenua această „beţie mentală”.

Aceste forme-gând primitive sunt foarte mult datorate stării de anestezie mentală, cauzată de sistemul de alimentare tradiţional şi mai ales carnivor, cu toate afecţiunile fizice şi psihice care rezultă: dar culmea printr-o nesimţire educată, necunoscând altă stare, s-a obişnuit şi i se pare că este om normal.

Alimentaţia, indiferent de gradul ei, grosieră denaturată (fierturi, grăsimi, prăjeli, carne, zahar, sare, pâine, etc.), lacto-vegetariană, vegetariană (fără carne sau alte produse dar totul fiert şi bine prăjit), naturală (fără tratament termic şi toată cohorta de toxine), lichidă (realizată de mulţi, chiar pe parcursul a multor ani), este o greutate în plus pentru corpul uman, printr-un consum de energie. Energia nu stă în alimente sau medicamente ci în prana, singura formă reală de alimentare energetică şi totală este prin arta respiraţiei. Deci pe lângă toate grijile mentale zilnice, sa mai aibă şi grija alimentaţiei. Una fără alta nu se poate, controlul alimentar deschide o uşiţă a sensibilităţilor şi posibilităţilor sale, controlul mental deschide uşa iluziei şi confundări cu corpul fizic, iar controlul energetic deschide poarta.

Oameni obişnuiţi, gânduri obişnuite, vorbe obişnuite, comportament obişnuit, alimentaţie şi boli obişnuite, până s-a obişnuit de tot cu această „vulgară obişnuinţă”, a creat un zeu şi o realitate iluzorie (condusă de împăratul mass-media şi peste puţin timp de calculatoare), şi chiar este convins că aşa este bine şi normal: să sufere, să se mintă, să fure, să profite de cei căzuţi, să moară, să descopere noi boli, să dă permanent vina pe alţii, să facă războaie şi multe alte lucruri obişnuite spre culmea democraţiei şi salvarea omului.

Astăzi un om sănătos, modest, liniştit, sincer, iubitor, atent, sau corect ar fi de râsul satului, nu ar avea nici o şansă să facă afaceri sau să se afirme în vreun domeniu. La lipsa de „şanse şi avantaje sociale”, este inclusă şi sănătatea, pentru că este foarte rară, clubul oamenilor sănătoşi nu a apărut, dar clubul obezilor, diabeticilor, tuberculoşilor, victimelor... sunt în număr care tinde spre infinit. Societatea nici nu mai ştie cum să apere drepturile materiale la atâtea grupuri de „handicapaţi”, şi nici nu prea face nimic, că cei rămaşi fără drepturi şi compensaţii, ca nu cumva să scape de cărarea deja bătătorita şi foarte cunoscută a educaţiei moderne. Totuşi se poate, spiritul este foarte puternic, educarea credinţei cu alte unităţi de măsură poate aduce controlul şi scăparea de această lume a formelor-gând dizarmonioase, chiar dacă aparent nu are ce face şi se alege ca o parte din viaţă să traiască în această „obişnuinţă”, oricând poate alege cine este.

Dacă omul are grijă ca în gândurile noastre să păstreze optimismul, veselia, dorinţa de bine, înţelegerea, dorinţa de a ajuta, slujirea altora, atunci aceste gânduri îi vor colora atmosfera, starea de spirit. Dacă corpul nostru fizic se formează şi reformează prin recunoaştere pe baza unei reguli cosmice, în funcţie de comportamentul mental, atunci gândurile armonioase vor avea efect asupra corpului uman fizic, a întregii sale fiinţe, şi vor afecta şi mediul nostru înconjurător.

O vorbă înţeleaptă spune: „dacă un singur om se schimbă, se vor schimba toate”, şi tot el spunea: „chiar şi dacă nu faci nimic, lucrurile se vor schimba în jurul tău”. Sănătatea şi bunăstarea materială depind în mare măsura de aceste lucruri.

* * *

Mentalul subconştient este factorul foarte important al evoluţiei. La orice inspiraţie, aerul ce pătrunde în plămâni, duce cu el o imagine amănunţită a mediului înconjurător. Cel mai mic gând, cea mai mică emoţie, pătrund în plămâni, de unde ajung în sânge. Sângele este produsul cel mai înalt, cel mai valoros al corpului eteric. Imaginile preluate de sânge din plămâni sunt duse mai departe şi rîmân imprimate în atomii negativi ai corpului eteric, pentru că după moartea corpului fizic să fie "judecătorii" omului respectiv. O alimentatie naturală continuă, combinată cu experienţe mentale spirituale reale, de individualizare şi imaculare, au efect chiar şi în transformarea structurii ADN afectate la naştere sau pe parcurs.

Posesia demonică (I)

Ceea ce se va citi, nu este un studiu de caz ci o generalitate. Faptul că am pus la un loc particularităţi este doar pentru că am încercat să concentrez ideile, în aşa fel încât oricine vrea să depăşească un cadru definit de poveşti ori de habotnicia religioasă. De altfel ar fi şi periculos să expun ideea pe caz concret. Pe caz concret omul, regăsindu-se în mare proporţie nu ia informaţia în seamă, se întoarce împotriva autorului dar şi îşi deschide porţile vulnerabilităţii. Care mamă ar accepta că un anumit comportament al copilului ei intră sub incidendeţa posesiei? Care bărbat ar accepta că ceea ce face el este urmarea faptelor ce l-au dus la posesie şi prima faptă pentru eliberare ar fi să recunoască fapta?

În prima parte voi aborda ideea în modul tradiţional, cvasi-popular, iar în cea de-a doua parte mă voi axa pe demostrarea cu argumete ştiinţifice a faptului că posedarea nu este o poveste fabricată pentru a ţine omul în limite impuse ci o realitate incontestabilă.

Cum se ajunge ca un om să fie posedat?

Sufletele fără lumină, numite demoni, îşi iau energia de care au nevoie să trăiască de la oamenii cu care pot să intre în rezonanţă (oamenii care în gândurile, în sentimentele şi prin faptele lor dau naştere la întuneric, la lipsa de lumină şi de iubire). Nici un demon, nici o altă fiinţă a energiei întunericului nu poate să atace pur şi simplu un om pentru că n-ar avea altceva de făcut. Dacă însă cineva cu o aura imperfectă -protecţia energiei sufletului are forma gogoaşei viermilor de mătase- rătăceşte încoace şi încolo, porţiunea vulnerabilă este atacată imediat de ceva demonic şi atunci se vorbeşte despre posedare.

Demoni puternici bagă frica în om, deoarece frica este una dintre cele mai puternice emoţii pentru cei fără lumină. Aceasta se mai numeşte şi vampirism energetic. Aceste fiinţe nu pot însă provoca ele nimic important.

Posedare înseamnă în acest caz că o fiinţă străină întunecată sau un demon pătrunde în conştiintă, se agaţă de om. Este posibil ca asemenea fiinţe să se afle în apropiere şi să aştepte un moment de slăbiciune. Dacă omul nu se mai controlează, prin urmare se află în rezonanţă cu o fiinţă întunecată, se comportă aşa cum ar face-o o fiinţă întunecată - agresivi, plini de ură, nervoşi, agitaţi, dornici de răzbunare, puşi pe scandal, ametiţi sau depresivi şi stăpâniţi total de frică-, atunci se poate spune că aceasta a primit bilet de intrare conform legii “ce se aseamănă se atrage”. Aici nu demonul este vinovat, ci posedatul, deoarece, conştient sau inconştient, l-a rugat să intre.

Un copil cu înzestrări de medium mi-a povestit odată ce-i fusese dat să trăiască în discoteci şi printre consumatorii de droguri. Incredibil...

Fireste, din această lista nu lipsesc filmele de groază. În cazul mai multor producţii s-a întâmplat ca actori care au jucat în filme de groază să moară în timpul sau la scurt timp după terminarea filmărilor. Nu este o întâmplare, ci este vorba şi în acest caz despre rezonanţă. Dacă se toarnă sau se priveşte un film despre demoni, vampiri sau strigoi, nu trebuie nimeni să de mire că se fac simţite asemenea afinităţi. Prin urmare, se poate ajunge la posedări şi prin filme, respectiv prin emoţiile declanşate. De exemplu, în cazul celui care l-a interpretat pe Dracula, apropierea era atât de puternică, încât în ultimii ani de viaţă dormea într-un sicriu; aşadar, nu numai că se identificase extraordinar cu rolul, dar probabil în el exista o fiinţă straină, care se simţea bine astfel.

Aceste fiinţe întunecate sunt cele care inspiră pe mulţi inconştienţi, dar şi pe cei grupaţi,  iluminati şi le sugerează idei nebune: să li se implanteze oamenilor un cip, toate rasele din lume să fie amestecate într-un fel de ghiveci, totul trebuie să fie supravegheat şi controlat, iar o parte a populaţiei lumii să fie decimată. Cu toate acestea, nu este vorba nicidecum despre o lipsă de perspectivă - perspectiva are de-a face cu lumina...

Posedarea demonică

Posedările demonice sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinţe de către Demon sau Diavol ori de către acoliţii săi, fiinţa folosită ulterior în scopuri distructive pentru sine şi pentru ceilalti. Printre manifestările acestei “stări” se numără ştergerea memoriei sau a personalităţii, ieşirile violente şi convulsiile, sexualitatea.  Diferită de posedarea voluntară, în care persoana se lasă dominată de entităţi pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi, în posedarea demonică subiectul nu are nici un control asupra duhurilor care-l stăpânesc. Neluându-se nici o măsură pentru îndepărtarea ei, entitatea nu va înceta din a chinui persoana posedată, până cand aceasta din urmă trece în nefiinţă.

Din vremuri stravechi, în numeroase culturi şi religii sunt menţionate manifestpri demonice asupra fiinţelor umane, indiferent de rangul social al acestora. Cele mai vechi referinţe cu privire la posedare provin de la sumerieni, care credeau cp toate bolile trupului li ale mintii sunt cauzate de nişte „gid-dim”. Gid-dim erau spiritele morţilor care sălăşluiau în Infern, reprezentând, după credinţa sumeriană, doar o jumătate a unei persoane decedate, cealaltă fiind „adda” (corpul). „Adda” era deseori îngropat sub podeaua casei familiei, timp în care spiritul se despărţea de corp şi cobora în lumea de dincolo.

Puterea unui astfel de gid-dim stătea în realizările din timpul vieţii şi în numărul de fii pe care răposatul îi avea. Spiritele se puteau întoarce în lumea celor vii pentru a-i bântui şi pedepsi pe nesăbuiţii care lăsau persoanele decedate neîngropate sau dacă nu li se cinstea memoria.

Romanii credeau că nu doar fiinţele umane puteau fi posedate, ci şi animalele, plantele, chiar şi obiectele neînsufleţite. În secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o călugariţă posedată de un demon care intrase în corpul său prin intermediul unei frunze de salata pe care aceasta o mâncase.

Conceptul de „influenţă demonică” în creştinism se aseamănă cu cel evreiesc. În Noul Testament sunt descrise episoade în care Iisus întâlneşte persoane demonizate, pe care le vindecă prin alungarea entităţilor malefice din corpurile posedaţilor.

Manifestarea stării de posesie demonică

Din poveşti, din auzite, din cele văzute, oamenii consideră că starea de posesie este una extremă, manifestată prin convulsii puternice sau violenţe extreme, sau orice alt comportament atipic extrem

Din nefericire această convingere este una din cele mai greşite şi nocive celor care cu adevărat pot să ajungă în stările extreme. Evidentă, în aceste timpuri, este o singură ideea: puţini, prea puţini oameni ar putea fi categorisiti ca lipsiţi de orice formă de posesie.

De fapt ce stări pot fi întânite în realitate? O enumerare a acestor stări, fără a ţine cont de intensitate sau număr de apariţii, şi fără a fi cuprinzătoare, pune sub lupa analizei următoarele: dorinţa de avuţie, disperarea (de orice fel dar cu precădere cea cauzată de lipsurie materiale), frica, dorinţa de dominare şi control, acceptarea dominării şi controlului, dorinţa sexuală extremă, lipsa dorinţei sexuale, nervozitatea, nerăbdarea, laudăroşenia şi lauda de sine, minciuna cu forma ei minimală – ascuderea adevărului, nebunia, furia, ura, răzbunarea, slăbirea, îngrăşatul, tristeţea, veselia isterică, sexualitatea anormală ca manifestare etc.

De cele mai multe ori deschiderea către aceste entităţi, aceste stări, este dată de neputinţa sau neînţelegerea omului a suferinţei cauzată de urmările faptelor proprii sau ale altora.

Formele prin care trece omul către aceste stări, care produc suferinţă sunt:

1. Stupoarea: Trecerea bruscă de la o stare de maximă de fericire la cea mai cumplită şi profundă nefericire. Această răsturnare tragică de situaţie este cunoscută de greci datorita lui Aristotel ca fiind katastrophe. Exemplul cel mai grăitor este al lui Iov, din Vechiul Testament, care într-o singură zi ajunge de la cel mai bogat, drept şi respectat, într-o stare de degradare teribilă. Îşi pierde întreaga familie, averile şi sănătatea.

2. Angoasa: Suferinţa este trăită în spasme şi nelinişti.

3. Constanţa: Disperarea, deznădejdea şi depresia par că nu mai au răgaz, nu există speranţă şi nici liman. Nici măcar moartea nu se grăbeşte...

4. Amintirea: În această stare perplexă de suferinţă generalizată se proiectează fericirea trecută, imaginea prosperităţii şi a demnităţii pierdute.

5. Condamnarea: Oprobriul public, plecarea prietenilor, solitudinea impusă. După căderea socială, după pierderea tuturor valorilor, individul rămâne exasperat, plictisit şi nemângâiat.

6. Revolta: Lupta cu destinul, învinovăţirea Providenţei, negăsirea niciunui sens pentru suferinţă. Şi aici exemplul lui Iov rămâne ca un reper: un om care se chinuie, căzut în cenusă şi noroi, cuprins de lepră, cu faţa plină de lacrimi.

Pe această scară care coboară în abisurile întunecate ale sufletului se află, fără măcar să ştie, cei care trebuie să înveţe marea lecţie oferită de către Marele Creator, şi anume aceea că Spiritul învinge materia, Iubirea risipeşte nefericirea iar non-ataşamentul faţă de valorile trecătoare garantează liniştea şi fericirea. Suferinţa ar trebui văzută ca o cale de ridicare, căci în acea situaţie, când omul nu mai are nimic de pierdut, de ce să se mai teamă? Aici este o taină, a Mântuitorului, care spune că “Regatul meu nu este din lumea aceasta...”

Modul în care oamenii ajung în posesia demonilor

Nemaigândind către idei extreme, este uşor de înţeles că a se ajunge subjugat unor forţe externe propriei persoane este ca o întâmplare, nu doar un atac premeditat. Nu este obligatorie prezenţa unei persoane “cunoscătoare a tainelor întunericului”. Este destul ca omul în sine să se lase cuprins de motivele ce permit această posesie, e de ajuns ca cineva, deţinător sau nu de puteri speciale, să vrea să dea o lovitură de graţie. Planul subtil, nematerial, nu este cu nimic diferit de cel material, singura necesitate ce trebuie îndeplinită pentru a-l înţelege este aceeaptarea analogiei.

O generalizare acum este greu de făcut. O tratare pe grupe este mai uşor de înţeles.

O modalitate de demonizare, intenţionată sau neintenţionată este simpla prezenţă în apropierea cuiva, aflat deja sub posesie, care îşi doreşte totul pentru sine, doreşte să deţină o superioritate care nu o merită. Acea persoană va trimite propii demoni către victimă, aceştia începând să determine victima la supunere. Războiul declanşat între propria conştinţă, reprezentată de îngerul propriu şi demoni duce la comportamente atipice ale victimei.

Alt caz, care poate fi catalogat fără regret în cazurile de atac, sunt acelea în care cel care demonizează fabrică acel demon şi-l trimite către victimă folosindu-se de anumite ritualuri religioase. Dacă o face o singură dată efectul demonizării dispare după un timp. De obicei însă aceste persoane nu se opresc şi o fac periodic, de oricâte ori pot, ajungând să nu mai aibă nevoie de suportul ritualurilor. Demonizarea victimei nu este însă singurul defect, căci tocmai el, atacatorul îşi atrage aceeaşi demoni care însă pentru a fi mereu trimişi spre victimă, se hrăneşte cu energia sa. Efectul final va fi distrugerea victimei dar şi a propriei persoane, fiind uşor de recunoscut un astfel de atacator după starea de sănătate periodic alterată şi mai ales de finalul vieţii. Forma “la vedere” a acestui atac este vorba spusă cu intenţie clară de a subjuga victima.

Tot în această categorie, în vremurile actuale, intră şi persoanele care “vieţuiesc” în lumea virtuală, care folosesc acea portiţă, aflată sub imperiul intimităţii, aruncând, ca nevinovat, cuvintele ce aduc demonii în persoana ce o au în vizor. Forma de atac este aceeaşi. S-ar putea spune că aceşti atacatori sunt unii cu tupeu mare căci pot fi foarte uşor de identificat, de către cei care-i pot “citi” sau, simplu, prin măsurători radiestezice. Victimele ar trebui să fie conştienţi de atacul lor, dar, de cele mai multe ori, nu sunt în stare să aceepte că această lume poate avea şi o asemenea latură, înşelate fiind de cuvinte frumoase spuse în văzul tuturor.

Una dintre cele mai periculoase demonizări este aceea pe care o face o persoană suferind de o boală incurabilă (cancer, ciroză etc). Această boală este efectul puternicei demonizări, demoni devoratori ai energiei proprii. Cum efecte nu dau asupra “mâinii care îi hrăneşte”, devin ajutoare de nădejde al acestora şi îi servesc promt în intenţiile lor. În acest fel ei pot să trimită demonii către o altă persoană într-un mod criminal, folosindu-se de o altă persoană absolut nevinovată. Acea terţă persoană este controlată şi dominată de atacator, fiind la rândul ei cea care exercită acelaşi control şi aceeaşi dominaţie asupra altor persoane pe care, de fapt, atacatorul vrea să le ţină sub control. Aşa se ajunge, de exemplu ca partenera unui bărbat care a avut de-a face cu o altă femeie (nu neapărat în cadru intim) să reacţioneze la adresa partenerului sau a altora din familia sau anturajul ei, fără motive. Criminalitatea atacului este dată şi de faptul că înlăturarea efectelor asupra victimei face ca intermediarul, care între timp a devenit atacator, să fie nevoit să sufere aceleaşi consecinţele ce ar trebui să existe doar asupra atacatorului iniţial, către care se întorc demonii. Rareori cazul este identificat ca atare, rareori, şi dacă este identificat, intermediarul vrea să accepte ideea că este folosit şi că trebuie ajutat la fel cum trebuie ajutată şi victima şi cum ar trebui ajutat şi atacatorul dacă realizează actul pe care îl face.

Tot din această situaţie face parte şi o altă formă: iniţial este atacată o persoană prin intermediul unei terţe persoane, care bineînţeles este demonizată; Atacul iniţial încetează dar persoana intermediară continuă atacul şi devine atacatorul atacatorului iniţial; o situaţie foarte complexă căci rezistenţa intermediarului este foarte mare, simţindu-se puternic prin controlul pe care îl exercită. Situaţia sa este foarte grea şi sub aspectul datoriilor karmice pe care şi le creează şi care, dacă îşi începe plata în viitorul existentei actuale va trece prin toate suferinţele, uneori identice, pe care le induce.    

Există, bineînţeles, şi forme prin care omul se poate auto-demoniza. El este robul dorinţelor extreme, al plăcerilor şi al modului excesiv raţional în care totul se pune în forme, formule, ecuaţii şi principii ieşite din cadrul firescului şi normalului.

Sexualitatea, normală sau anormală este o altă formă de demonizare, dependentă de partener, de numărul de parteneri, de modul şi scopul în care este folosită această însuşire, în esenţă divină. Aparenţa plăcerii este un fapt atât de înşelător că deschide atât de larg poarta demonilor, încât omul se poate trensforma la fel de brusc ca şi cum ar fi victima unui accident, schimbare care, dacă nu este anihilată are efecte pentru toată viaţa.

Demonizările intenţionate sunt şi ele încă prezente, căci “nimic nu e nou sub soare”! Dar mai bine să nu existe surde de inspiraţie pentru cei ce încă sunt prizonieri ai neputinţei şi dorinţelor extreme!

În mod sigur există mult mai multe modalităţi prin care omul devine victimă şi intră in posesia demonilor. Chiar s-ar spune o infinitate, având în vedere şi modalităţile combinate. Mecanismul poate fi explicat cu bagajul de cunoştinţe mistice, dar nu doar cu acestea...

Fizica cuantică: principiile sale şi spiritualitatea

Părerea mea este că energia este baza tuturor corpurilor li evoluţiilor acestora , ea nu se pierde pur şi simplu, ea defineşte acea bază spirituală, o energie. Existenţa lui Dumnezeu este esenţială deoarece noi, ca o parte din el, ne creăm gândurile şi frazele şi tot ce ne este necesar; ne creăm practic un univers personal şi nelimitat, chiar dacă spaţiul este un corp şi nu o energie o spirituală sau un “gând” şi gândurile noastre se pot transforma în roade palpabile. Diferenţa dintre acestea două este în primul rând că noi nu putem cunoşte ceva ce nu vedem, nu putem înţelege sau crede; aceasta este o limită care orice om ar trebui să şi-o accepte şi să aibă maturitatea de a face diferenţa între mintea umană şi perfecţiunea ce ne înconjoară.

Mintea noastră este finită/mărginită şi ea niciodată nu poate să perceapă ceva infinit/nemărginit, noi omenirea facem supoziţii în alfarea lui Dumnezeu. Deocamdată încercăm să aflăm doar cum gândeşte el, aşa ca să avem o conduită bună de viaţa să evoluăm la nivel spiritual.

***

Noţiunea de cuantică a fost impusă de către savantul Max Planck (Premiul Nobel în 1918). Dezvoltarea bazelor fizicii cuantice a fost realizată de Albert Einstein, începând cu teoriile privind relativitatea specială şi cea generală (premiul Nobel în 1921, dar nu pentru aceasta teorie, ci pentru lucrările privind efectul fotovoltaic). Punctul culminant al fizicii cuantice moderne a fost structurarea celor două electrodinamici: “electrodinamica cuantică” pentru care Julian Schwinger, Shinichiro Tomonaga şi Richard Feynman au luat premiul Nobel în 1965 şi “cromodinamica cuantică” noua teorie a interacţiunilor tari.

Cele două teorii au condus la cea mai impresionantă construcţie a fizicii din toate timpurile - modelul standard, al cărui subiect “fierbinte” l-a constituit unificarea forţelor fundamentale din natură. Concluzia cercetărilor a fost foarte clară: toate cele patru forţe sunt de fapt “faţete”, forme ale unei singure forţe! Iar de aici până la relaţionarea fizicii cuantice cu experienţele misticilor orientali şi occidentali nu a mai fost decât un pas.

Teoria cuantică porneşte de la câteva idei esenţiale:

1. În primul rând, fizica cuantică consideră că toate sistemele materiale posedă o caracteristică principală: dualitatea undă-particulă. Astfel, electronii - care în fizica clasică, newtoniană acţionau ca particule, pot în condiţii speciale să se comporte ca unde, respectând legile electromagneticii şi nu cele ale mecanicii.

2. Toate acţiunile care au loc în fizică pot fi măsurate, iar cele mai mici unităţi energetice, care nu mai pot fi subdivizate sunt “cuantele” (de aici şi denumirea de fizică cuantică). De exemplu, un atom poate face un salt de la o stare la alta, fără a trece prin stadiile intermediare, cu emisia unei cantităţi cuantice de energie luminoasă. Când particulele interacţionează, este ca şi cum ele ar fi conectate prin legături invizibile la un întreg. Pe scară largă, aceste conexiuni invizibile sunt atât de multe încât analiza lor devine probabilistă.

3. În al treilea rând, există o proprietate stranie de “ne-localizare” cuantică. Aceasta înseamnă că particule aflate la distanţe microscopice unele de altele (de exemplu mii de kilometri) pot să interacţioneze unele cu altele într-un mod ciudat, ca şi cum ar fi inter-conectate, însă legătura dintre ele este necunoscută. Este ca şi cum ar exista un “întreg” care coordonează prin metode necunoscute fiecare părticică din Univers. Bohr şi Heisenberg au dezvoltat această idee, demonstrând că nu se pot face observaţii obiective, întrucât observatorul, prin acţiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului observat. Aplicată la un caz concret, înseamnă că simpla îndreptare a atenţiei către o floare modifică la nivel cuantic starea acelei flori!

În fizica cuantică, nu intensitatea unui câmp energetic cuantic contează, ci forma, structura sa. Astfel, chiar şi cel mai infinitezimal câmp cuantic poate afecta o particulă, modificându-i starea. Nu intensitatea contează în noua fizică, ci existenţa sau inexistenţa acelui câmp cuantic. O forţă nu trebuie neapărat să fie activă, ea poate exista şi ca potenţial, acest potenţial fiind esenţial pentru fizica cuantică.

O altă descoperire importantă, aparţinând lui Einstein este de-acum cunoscuta lege E=mc²; această lege arată că masa nu este decât energie aflată în repaus. Teoria relativităţii demonstrează că masa unei particule, a unui obiect sau fiinţe nu are nimic de a face cu substanţa (precum era în fizica clasică), masa nefiind altceva decât o formă de energie. Şi cum energia este o mărime dinamică asociată activităţii şi proceselor de transformare, aceasta dovedeşte că particula nu poate fi gândită ca un obiect static, ci ca o entitate dinamică, deci ca un proces care implică energie.

Crearea particulelor din energie pură reprezintă fără îndoială un rezultat spectaculos al fizicii relativiste. Ulterior, teoria cuantică a demolat conceptele clasice de corp solid şi lege strict deterministă, la nivel subatomic corpurile materiale solide ale fizicii clasice newtoniene prezentându-se ca unde de probabilitate, iar acestea se referă la probabilitatea interacţiunilor.

În urma dialogurilor cu maestrul spiritual Jiddu Krishnamurti, David Bohm şi-a îndreptat atenţia spre realizarea unei întâlniri între spiritualitate şi fizică. Astfel a luat naştere noţiunea de “ordine implicită” (în engl. implicate order), care stă la baza teoriei cuantice a lui Bohm. Trăsătura esenţială a acestei idei este că întreg Universul este într-un anume fel “învelit”, conţinut în fiecare părticică a sa şi că fiecare parte este de fapt o condensare a întregului Univers.

Ordinea universală se dezvăluie, devine “explicită”, însă până acum cercetătorii nu au reuşit să descopere decât o mică parte din legile acestei ordini implicite a Universului.

Bohm este unul dintre primii fizicieni cuantici care au sugerat şi ulterior demonstrat existenţa unor dimensiuni multiple, dincolo de planul fizic sau energetic. El clasifică aceste planuri/dimensiuni ale universului în funcţie de “subtilitatea” lor: planul fizic este un plan mai grosier, mai “dens”, pe când planul minţii este mult mai subtil; dincolo de minte, planul conştiinţei are caracteristici care abia acum se dezvăluie: ”chiar şi planul mental devine un plan fizic dacă ne îndreptăm spre o direcţie mai subtilă”.

Realitatea multidimensională este descrisă de Bohm prin analogia cu fotografia holografică: universul holografic este compus dintr-o infinitate de dimensiuni, care există simultan; aceste dimensiuni sunt structuri similare cu întregul, cu Universul. Dacă am putea privi separat o dimensiune, ea ar arăta exact ca întregul: este ca şi cum am rupe o bucată dintr-o hologramă: ea ar conţine toată imaginea conţinută de holograma iniţiala. La fel este şi universul holografic: orice dimensiune a sa are aceleaşi caracteristici ca întregul, ca universul.