Călătoria astrală (1)

Despre călătoria astrală se prea poate ca mulţi să fi auzit, citit, învăţat şi chiar aplicat de-a lungul vieţii. Alţii  doar au auzit şi poate nu cunosc anumite subtilităţi care delimitează aceasta noţiune din noianul noutăţilor cu care omul se  confruntă zi de zi.

Calatoria astrală era folosita înainte de glaciaţiune de către populaţiile umane lemuriene şi atlante, în scop de cercetare detaliată şi profundă a lucrurilor de o complexitate cu totul deosebită pe care ei le percepeau în acel moment al evoluţiilor planetare. Condiţiile planetare de atunci permiteau oamenilor (ca spirite creatoare conştiente înaintate pe drumurile evoluţiilor, întrupate pe Pământ) să desfăşoare adaptări complexe la realitatea pământeana şi să-şi cunoască toate forţele cu care pot desfăşura orice fel de manifestări pe Pământ. Astfel de condiţii se refereau în primul rând la un nivel foarte mare al vibraţiei medii planetare – de până la 400 – 500% (comparativ cu ceea ce se cunoaste azi, în preajma glaciaţiunii, chiar mult mai înalte, înspre timpurile stravechi). În al doilea rând, astfel de condiţii se refereau la o dinamică a funcţiilor corporale care permiteau un trai mult mai simplu:

– hrănirea şi întreţinerea generală a corpului: prin osmoză, energizare şi autostabilizare vibraţională individuală (adica: păstrarea vibraţiei corporale la nivele optime desfăşurării vieţii curente, cu diferenţele ei de usurinţă sau greutate);

– desfăşurarea unei forme de creaţii materiale mentale, mult mai usor de realizat în acele condiţii, care presupunea cunoaşterea întregii fenomenologii galactice la incidenţa cu planeta, aplicaţiile de înaltă ţinută calitativă şi morală, ca activitate de cea mai mare importanţă pe care oamenii o derulau permanent.

Înainte de a detalia cele de mai sus spuse, pentru înţelegerea mai clară a noţiunilor, este de pecizat că o astfel de călătorie nu îşi are scopul său bine conştientizat în perioadele planetare de joasă vibraţie, când şi corpurile vieţuitoarelor îşi restrâng mult activităţile energetice, determinând spiritele să lupte efectiv pentru supravieţuire în medii destul de ostile, comparativ cu viaţa de dinainte. De aceea există mecanisme automate – din funcţionarea normală a corpurilor şi, prin inteligenţa specială, înaintată, a Făuritorilor (a coordonatorilor-lucrători din galaxie), planeta şi steaua care o guvernează desfăşoara mecanisme îndreptate spre întreţinerea vieţii şi a desfăşurarii forţelor spirituale ale tuturor vietăţilor planetare.

În astfel de condiţii, călătoria astrală devine stare natural-fiziologică în care, atunci când se instalează oboseala (adică scăderea în valoare medie a vibraţiei individuale) automat corpul astral se detaşează de restul sistemului corporal, creîndu-se, prin mecanisme în a caror detaliere nu e cazula acum a se intra, această autostabilizare vibraţională: prin care corpurile îşi recuperează vibraţia, fiind apte să permită spiritului să-şi desfăşoare în continuare, zi de zi, activităţile cu care el este obişnuit, adică se instalează starea de somn, de regulă pentru toate vieţuitoarele planetare prin formarea unui mecanism de condiţionare naturală: lăsarea nopţii – pentru unele vieţuitoare, sosirea dimineţii – pentru altele, în functie de sarcinile de destin specifice treptei de evolutie pe care o parcurg ca spirite întrupate.

În etapa contemporană, de joasă vibraţie medie planetară (cu referire unilaterală, la evoluţiile umane) se delimitează noţiunea de somn de aceea de călătorie astrala în sine, în care călatoria astrală rămâne ca noţiune conştientizată (în general, nu şi în particular), de cercetare specific astrală: aprofundată, detaliată, extinsă dincolo de "marginile" locului de desfăşurare a vieţii cercetatorului.

Sintetic, cele de mai sus, se exprimă astfel: călătoria astrală a spiritului, prin detaşarea corpului astral de restul sistemului corporal (de care rămâne însă legat printr-o structură aflată în prelungirea unui plex central, structură care, popular, poartă numirea de cordon) are un dublu scop:

– autostabilizarea vibraţională proprie, acţiune automată care se desfăşoară numai prin intermediul acestui corp – care de altfel este cel dintâi care pierde vibraţia optimă desfăşurării activităţilor necesare conform destinului. Iar acest lucru se petrece datorită variaţiei stărilor emoţionale (exteriorizate sau nu), modificate de la starea de echilibru, în urma impulsurilor primite (interioare şi exterioare deopotrivă). O astfel de activitate a corpului astral (de autostabilizare vibraţională) este automată, în sensul că acesta este atras cu putere de o bandă de stabilizare vibraţională planetară: o structura planetara, adică din componenta elementelor matriceale eterice planetare, care se află la o distanţă relativ redusă faţă de Pământ. O astfel de structură are o valoare vibraţională optimă pentru fiecare grup spiritual care desfaşoară evoluţii pe o planetă. În continuare, corpul astral, ajuns la o vibraţie optimă pentru individualitatea sa, se reîntoarce în sistemul corporal, sistem care împrumută vibraţia astfel înălţată de la corpul astral, stabilizându-se vibraţional pe fiecare treaptă de vibraţie interioară. Procesul este mult mai complex, implicând şi alte structuri, dar deocamdata este suflicient acest segment de detaliere.

– desfăşurarea de călătorii astrale cu scop informativ-lucrativ, în cadrul cărora fiecare spirit în parte derulează acţiuni individuale sub ocrotirea entităţilor astrale însoţitoare: proprii şi de grup spiritual propriu; desfăşoara activităţi îndreptate către cunoaşterea şi aprofundarea cunoaşterii mediului universic local, îndreptate către ajutor (de învătătură) oferit şi primit în cursul unor astfel de cunoaşteri, precum şi aplicaţii de natură astrală: cunoşterea, întreţinerea şi folosirea structurilor planetare, a desfăşurărilor de biosistem planetar, a desfăşurării vieţii şi activităţii vieţuitoarelor întrupate în corp astral sau fizic-solid.

Cea mai importantă întrebare pe care şi-a pus-o omenirea de-a lungul existenţei sale nu este aceea dacă există sau nu Dumnezeu. Întrebarea care fascinează, înspăimântă şi macină pe orice om, indiferent de rasă credinţă, vârsta, nivel financiar sau intelectual, este o una implacabilă:-Există ceva “Dincolo”? Pentru a răspunde, oamenii au cercetat din cele mai vechi timpuri “lumile nevăzute” care ne înconjoară. Iar una dintre cele mai folosite metode a fost aceea a dedublărilor, a călătoriilor astrale, cele mai sus amintite.

Omul, fiinta cu mai multe corpuri

Pentru a înţelege mai bine controversatul fenomen şi experienţele ultime care însoţesc procesul dedublării fizice şi al călătoriilor astrale, fiinţa umană trebuie înţeleasă în toată complexitatea ei. Cel ce se uită în oglindă, se vede cu un singur trup. Foarte adevărat, atât poate arăta orice oglindă. Când se simte fericit sau trist, se resimte totul în suflet. Când omul se roagă sau meditează, spiritul este acela care rezonează cu Divinul. Este deci îndreptăţit, aşadar, să sa creadă că omul, în deplinătatea lui, este alcătuit din trup material, suflet şi spirit? Da şi nu, s-ar putea spune. Asta pentru că fiinţa omenească are mai multe straturi invizibile ochiului neiniţiat, nerezumându-se triadei clasice existenţiale.

Încă din cele mai vechi timpuri, şamanismul, spiritualitatea yoghină, daoismul, tantrismul tibetan şi hindus au descris mai multe învelişuri subtile sub care sălăşluieşte spiritul. Cunoscute în sanscrită sub numele de Kosha, acestea reprezintă cele 6 învelişuri ale lui Atman, sinele divin din concepţia vedică. Dintre cele 6, Manomaya Kosha corespunde perfect cu acea parte invizibilă a omului descris la rându-i de ezoterismul occidental sub denumirea de corp astral. În ultimele secole, aceste corpuri invizibile au fost consacrate în literatura de specialitate prin denumiri specifice, unii dintre termeni fiind preluaţi din vechile scrieri sancrite. Există, prin urmare, corpul eteric - denumit uneori dublura eterică a omului, corpul astral, corpul mental inferior, corpul mental superior, corpul cauzal, corpul budic şi corpul atomic.

În multe religii, iniţiaţii şi maeştrii spirituali, cad de acord asupra faptului că trupul astral este intermediar între trupul fizic şi conştiinţa spirituală a fiecărui om. Potrivit acestora, corpul astral nu trebuie confundat cu sufletul decedatului care părăseşte pentru totdeauna trupul lipsit de viaţă. Corpul astral este uneori vizibil sub forma aurei colorate în diverse nuanţe, aura care este vizibilă doar pentru iniţiaţi sau oameni care în urma meritelor din alte vieţi, s-au născut cu Ajna, chakra minţii, sau cel de-al treilea ochi deschis. În urma acestei capacităţi, anumite persoane, foarte rare ca număr, pot vedea uneori nu doar corpul astral al celorlalţi omeni ci şi crampeie din Universul Astral, dimensiunea imediat urmatoare celei vizibile, materiale sau terestre.

Universul astral este cel de-al doilea plan al Existenţei, desupra sa fiind dimensiunea supremă, sau Planul Cauzal, de unde îşi au originea fiinţele divine şi zeităţile. Planul astral este survolat de fiecare om, noapte de noapte, când visează şi conştiinţa este decuplată. Ca rezultat direct, se călătoreşte în multitudinea de lumi cuprinsă de planul astral.

continuare în Călătorie astrală [2]

Solomonarii [1]

Ordinul Solomonarilor. O enigmă sau un adevăr istoric?

Tradiţia

Solomonarii, personaje enigmatice ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumătate în realitatea cotidiană a satului românesc. Sunt personaje semidivine, investiţi cu puteri magice, cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Numele se pare, se crede, că îşi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuşi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească; este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care, în credinţele populare, acesta fabrică grindina dar care are şi un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei, după aflăm scrie lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele). În unele părţi din recuzita solomonarului mai adună şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă, etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care, la o vârstă fragedă, este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăşurându-se în condiţii foarte dificile. În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii (deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate, spre a nu ajunge la oameni.

Poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ar putea îndreptăţi ideea că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva, pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea?

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

E bine să se înceapă cu cercetarea cu atenţie a câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Îndoielnică idee căci nimic din legendele legate de solomonari nu dă dreptul la a se crede că ar fi aşa. Dar, numele de salmani mai degrabă duce la a se crede că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume se poate afla că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal, rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM.  Prin urmare, numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

 Privind asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare: Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor, nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva).

Interesant ar fi încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?. Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon... dar despre aceasta mai târziu.

 Trebuie zăbovit, totuşi, puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei (ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, ori, dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Este de amintit, de asemenea, că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există aşa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Legendele spun că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Se spune, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici lansează ideea că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

Zamolxe este identificat, de către cercetătorii în domeniu cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce se spune despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi, ori în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune că ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihaştri ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în peşteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, deşi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (aici este vorba de un tabu). De Paştele lor care se sărbătoreşte la o săptămană după cel omenesc, primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-şi desăvârşesc stagiul se retrag într-o peşteră (deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toată învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ (de aici se vede caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeşte în aceste legende este lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia! 

 Solomonarii, asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Kogaion-ul era muntele sacrul al dacilor, pe care se oficiau treptele iniţierii zamolxiene iar sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi; ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari se poate deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele şcolii prima dată într-o peşteră, ce se poate echivala cu Peştera Ialomiciorei (care are şi azi taine bine păzite), ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine ce s-arputea numi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Se poate spune că da, pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă se are în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Se poate vorbi de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii se poate constata, cu uimire, că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare, fiind dată de megalitul numit chiar Babele, foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Este necesară această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care se poate bănui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care se poate afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

 Este însă ciudat altceva: tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când se află, din unele legende din ciclul arthurian şi graalian şi identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, este de mirare, şi mai mult, atunci când se vede că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, se găseşte şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

O ultimă constatare: Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralelă cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate, apare întrebarea: nu erau aceştia parte din acei Sarabos despre care era vorba ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie uitat că… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari!

Bibliografie:

1. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin, Buc

2. N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed Herald, Buc

3. Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv, Craiova

4. Cristina Pănculescu, Kogaion, muntele sacru al dacilor, Ed Stefan, Bucureşti

5. Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat,Ed Gutinul, Baia Mare

Şamani, Şamanism

O şansă, poate unică: Iniţieri în Şamanism

Am intrat destul de repede în idei legate de şamani, de neo-şamani, de şamanism în forma tradiţională sau modernă, şi mi-am dat seama că n-am făcut nici o referire la ceea ce însemnă şamanism sau ceea ce este şamanismul. Aşadar...

Istoric

Nu de prea mult timp, abia puţin peste douăzeci de ani, cuvintele şamanism şi şaman au trezit un ecou, încă destul de vag, în spiritul publicului. Până atunci, doar etnologii erau la curent cu aceste practici magico-religioase care sunt şi astăzi, printre ritualurile cunoscute şi inventariate, dintre cele mai misterioase, dintre cele mai bizare. În privinţa slujitorilor lor, şamanii, ei continuă să sfideze legile naturii. Şi ale ştiinţei...

Se aude din ce în ce mai des despre şamanism şi practicile şamanice. În Europa, prin inocularea de tipare cu scopul declarat de a impune controlul instituţiei bisericeşti şi a dogmei care a scufundat Europa în Evul Mediu, şamanismul a ajuns să fie asimilat cu practicile magiei negre, vrăjitoriei etc. Înainte de a dezvolta pe marginea definirii şamanismului, trebuie amintit că tiparele care au denigrat şamanismul, au fost inoculate în spatiul european odată cu cristalizarea şi dezvoltarea structurilor bisericii catolice, culminand cu perioada inchiziţiei, când au fost interzise cu mare brutalitate toate practicile din afara ritului catolic. Ca urmare, deşi Europa şi vechea Dacie au avut o tradiţie şamanică puternică, relevată de mai mulţi antropologi, astăzi principalele zone în care şamanismul a rămas aproape nealterat, sunt: Siberia, Finlanda, Groenlanda, Nepal, Canada, SUA, bazinul Amazonului, arealul Pacificului de Sud şi Africa tribală. În China a rămas de asemenea un adânc filon şamanic, prin practicile Tao.

Şamanismul este cea mai veche practică din lume care promovează vindecarea. După studii arheologice şi antropologice, aceasta credinţă a existat încă de acum 20 000 – 40 000 de ani, unii antropologi argumentează chiar că este mai veche de 100 000 de ani, adică încă de la începutul rasei umane. Urme ale şamanismului se află pe tot globul: în America, Asia, Africa, regiuni din Europa şi Australia.

Practica spirituală şamanică cuprinde tehnici şi ritualuri care au ca scop autocunoaşterea, vindecarea şi integrarea omului cu Pământul şi Divinitatea. Peste practicile şi ritualurile şamanilor s-au suprapus religii, curente religioase, sisteme esoterice.

Şamanismul se spune că a luat naştere acolo unde el mai există sub forma lui cea mai autentică, adică în Asia Septentrională, mai ales la populaţiile siberiene sau altele, cum sunt samoiezii şi tunguşii. Acest şamanism din nordul îndepărtat, vechi de mai multe milenii, încă n-a putut fi studiat în întregime, deoarece regiunile unde şamanii îşi exercită talentele sunt, şi astăzi, greu de explorat. În plus, climatul, deloc ospitalier, din acele zone, nu e propice turismului. Astfel încât, acolo, în singurătatea îngheţată a Siberiei, s-au păstrat cel mai bine tradiţiile şamanice.

Astăzi, şamanul siberian aminteşte tot mai mult de personajul din trecut, de elementul folcloric. Civilizaţia care n-a pătruns, până în ultimele decenii. în mijlocul acestor regiuni îngheţate, invadează acum. odată cu teoriile moderne. în ciuda acestei evoluţii, şamanul rămâne miracolul unei ştiinţe care ar merita să determine ştiinţa noastră să se intereseze de el în loc să-l dispreţuiască.

Cu toate acestea, asemenea tradiţii lasă impresia că s-au practicat pretutindeni în lume. Ritualurile de cinste la populaţiile de la poli (laponi, eschimoşi, indienii din Alaska, din Nordul canadian) se apropie de Ritualurile siberiene. Cele păstrate la indienii din America de Nord şi la triburile primitive din Indonezia şi Oceania prezintă, îndeaproape, incontestabile similitudini.

Pe teritoriul vechii Dacii a existat o puternică tradiţie şamanică. O dovadă a unei culturi avansate în acest sens este şi ansamblul cunoscut sub numele de Gânditorul de la Hamangia, rebotezat Gânditorul de la Cernavodă. De fapt sunt două statuete, care reprezintă un bărbat şi o femeie în două posturi diferite. S-a descoperit că cele două posturi sunt practic posturi vindecătoare iar astăzi aceste posturi se predau în toată lumea, la workshop-urile de profil. Un alt filon puternic al tradiţiilor şamanice autohtone îl reprezintă solomonarii, acesta fiind numele şamanului în cultura dacică. Tradiţia solomonarilor a conţinuat pâna la sfârşitul secolul al XIX-lea, “la vedere”, ultimul solomonar cunoscut (sau berevoi, după Vasile Voiculescu) fiind identificat pe teritoriul României la finele anilor 1800. Despre solomonari, Părintele Ghelasie aminteşte în cartea sa Moşul din Carpaţi, că aceştia au fost primii iniţiati în misterele lui Zalmoxe.

Despre şamanism

Şamanismul se bazează pe realitatea unei lumi interzise profanului şi deschisă cu generozitate şamanului. Această capacitate de a circula în planurile supranaturale, de a intra în contact cu Supraumanul, şamanul o dobândeşte concomitent cu puterile sale miraculoase, prin suferinţă, chiar  prin teroare. E supus unor probe initiatice atât de dure, încât, uneori, îşi poate pierde viaţa sau minţile. El primeşte învăţătura de la Spirite[1], sub formă de vise, revelaţii, care iau uneori o turnură dramatică. Dacă trece de piedicile iniţierii, află după aceea de la un şaman-strămoş teoriile extazului, folosirea obiectelor magice şi secretele pe care orice şaman trebuie să le cunoască. Atunci, e în stare să-şi exercite funcţia, iar savanţilor care s-au apropiat de acest personaj curios nu le e permisă îndoiala. În transă, el face dovada unor incontestabile însuşiri de clarviziune şi telepatie şi vindecă bolnavii.

Între viziunile pe care le aduce din domeniul astral şi imaginile ce aparţin domeniului terestru, şamanul nu face uşor o diferenţă. Visul lui concurează realitatea, viziunile sale nu sunt halucinaţii.

Pentru a înţelege şamanismul ar trebui cu adevărat ca omul să se îndepărtăze de ştiinţa tradiţională, materialistă, prea mult legată de fenomenele vizibile, care se repetă, care sunt palpabile, pentru a încerca a se accepta şamanismul ca ştiinţă a naturii şi a sufletului, mai evoluată, mai profundă decât psihanaliza. Câmpul ei de acţiune e nelimitat. Cunoaşterea pe care şamanul a dobândit-o n-are nevoie să pună sufletul în formule sau ecuaţii, chiar dacă acest lucru nu este imposibil[2].

Şamanii

Şaman (tungus şaman, shaman - cel ce vede în întuneric), preot-vrăjitor tribal, oficiant de cult în tipul de religie primitivă numită şamanism, prezentă la toate populaţiile din stadiile inferioare ale civilizaţiei. Iniţial, s-a numit şaman oficiantul cultual al populaţiilor primitive uralo-altaice (cu variantele respective: iacut-oyuun, burist-bo, nenet-tadibey, ket-senin, turk-ham etc). Etnologii, care au preferat să nu se piardă într-un hăţiş de diviziuni şi de subdiviziuni, au făcut din cuvântul şamanism numitorul comun al tuturor Ritualurilor ce prezintă asemănări, mai mult sau mai puţin evidente, cu ei. În opiniile lor este de netăgăduit faptul că leagănul şamanismului se situează în Siberia europeană sau asiatică.

Mircea Eliade, în lucrarea sa Şamanismul spunea: Tehnicile Arhaiste ale Extazului, descrie şamanul ca fiind o persoană care călătoreşte într-o stare modificată de conştiinţă în afara timpului şi a spaţiului. Prin aceste călătorii, şamanul primeşte ajutor şi informaţii pentru pacienţi, familie, comunitate.

Astfel, în tradiţia slavă se vorbeşte de volhvi; aceşti şamani slavi erau persoane oraculare, ocupându-se cu divinaţia, cunoscând diferite tehnici magice, şi vraci, practicând medicina empirică, adesea inseparabilă de dansul cu rotire ameţitoare până la prăbuşirea în extaz.

Nu este exagerat să se spună că şamanul e un personaj excepţional, un individ enigmatic, căruia nu i se poate lipi usor o eticheta. Deoarece şamanismul nu e o religie, şamanul nu e preot. Folosindu-şi puterile magice ca să-şi ajute semenii, el nu e vrăjitor, cel puţin în sensul peiorativ pe care-l dăm termenului.

Şamanul, bărbat sau femeie, este un fel de sacerdot, care, într-o stare psihică specială, comunică cu suflete şi spirite şi are propria sa suită de spirite de ajutor asupra cărora are putere. Starea sa nu trebuie confundată cu aceea a unui posedat şi nici cu cea a unui medium, în care conştiinta este înlocuită, fie în totalitate fie parţial de un spirit. De asemenea, mediumul nu-şi aminteşte nimic din cele petrecute. Şamanul, dimpotrivă, este pe deplin conştient şi are întreaga situaţie sub control; prin urmare, în cazul său este vorba de o stare cu totul de excepţie, care în mod obişnuit se numeşte extaz. Pentru ca şamanul să stăpânească întreaga situaţie şi să evite transformarea lui într-un posedat, sunt necesare, de regulă, atât aptitudini înnascute spre aceasta cât şi un antrenament sub îndrumarea unui şaman mai vârstnic.

Un mare şaman este deopotrivă, un psiholog. Probele iniţiatice fac din el un om puternic, cu o stabilitate psihică de neatacat. Depăşind limitele umanului, ştie cum să transmită celorlalţi echilibrul pe care aceştia l-au pierdut şi se arată mai abil decâl cel mai vestit dintre psihiatri. E capabil să ghiceasca gândurile celuilalt, să practice telepatia dirijând visele, sentimentele dirijând indivizii. Acolo unde nu există şaman, sufletul colectiv al tribului, al comunităţii, riscă să se descompună pentru că şi-a pierdut elementul stabilizator.

„Puterile miraculoase”, atestate de călătorii şi cercetătorii care au fost martori - martori de netăgăduit - şamanul le deţine şi le pune în slujba comunităţii când se transpune (voluntar) în stare de transă extatica. Căzut în această transă care-l rupe de lume, el călătoreşte în domeniul astral, îi vizitează pe zei şi le adresează rugămintea lui. În mijlocul grupului, rolul său ocupă un loc de prim plan. Însă sacerdoţiul lui nu e întru totul de invidiat. Relaţiile pe care le întreţine cu Celălalt Tărâm nu sunt lipsite de primejdii.

Toate acestea fac din şaman omul cel mai iubit din comunitate, ca fiind înzestrat cu puteri supranaturale şi având relaţii fireşti cu forţele anonime, cu spiritele şi cu zeii. Şamanul este pentru comunitatea sa preot, teolog, magician, medic şi consilier al căpeteniei războinice. Întrucât şamanul se prezintă ca un canal viu de comunicare cu forţele misterioase ambientale, s-a vorbit despre condiţia de mysterium în care există el şi la care ajunge pe 3 căi: a halucinaţiei, a purificării, a extazului mistic (via hallucinatoria - via purgativa - via mistica).

De obicei şamanii sunt chemaţi la această datorie prin două moduri: fie prin moştenire, fie prin voluntară ori involuntară spontană schimbare de către Supranatural. Sunt şi altii care caută această învăţătură, dar aceştia nu sunt consideraţi la fel de puternici. Excepţie fac nativii Nord-Americani, care caută în vise viziuni, pentru a cere puteri de vindecare, sau ajutor din partea unui spirit păzitor. Un şaman se deosebeşte de alţii prin numărul sau de spirite păzitoare sau gardieni, prin intensitatea viziunilor sale şi prin puterea sa. Cu toate că se găsesc deosebiri în aceasta practică, printre culturi, dar se găsesc şi asemănări. Şamanul trăieşte în doua lumi: în cea reală (spirituală) şi în cea materială (trecătoare/ireală), se mai numeşte şi stare de conştinţă modificată. (altered state of consciousness). Şamanul are acces la cele trei zone ale cosmologiei: pământul, cerul şi lumea de jos, ce sunt conectate printr-o axă centrală, reprezentată de “un copac gigant”, sau “munte”. Starea lui mentală este lucidă, în timpul starii de conştinta modificată, şamanul controlează această stare şi poate reţine, ceea ce a văzut în timpul acela. Prin acest mod şamanul are acces la informaţii, care nu sunt disponibile în realitatea materială. Este esenţial pentru şaman să intre în aceasta stare, prin simpla voinţă. Sunt lucruri care îl ajută pe şaman să intre în această stare cum ar fi: sunetul tobelor, al zornăitoarei, al cântului, dansul, abstinenta sexuală, îmbăieri aromatice, privirea unei flăcări, concentrarea asupra imaginilor şi izolarea acestuia în intuneric. În starea şamanică, acesta posedă anumite puteri, pe care le poate exercita şi în realitatea materială. El poate să vadă spirite şi poate comunica cu acestea, poate zbura până la ceruri, unde serveşte ca un intermediar între zei şi tribul său; poate coborî şi în lumea de jos, pe tărâmul celor morţi. Zborurile şamanului sunt îndeplinite cu ajutorul metamorfozei, sau călărind cai mitici, călărind spiritele cailor sacrificaţi, prin bărci ale spiritelor etc.

Şamanul este şi cel în care oamenii au o încredere deosebită pentru că deşi poate să ştie tot, absolut tot despre viaţa şi faptele unui om, până la detalii, niciodată nu foloseşte aceste adevăruri împotriva omului ci pentru a-i găsi rezolvări vieţii sale. De multe ori se îngroapă cu toate lucrurile ştiute şi niciodată spuse. Este şi motivul pentru care s-a forţat nota la maxim pentru a înlătura şi ponegri pe şaman. Adevărurile ce nu le puteau ascunde lor erau ceea ce îi făcuseră pe unii puternici, iar dacă adevărul era ştiut, supunerea comunităţii nu mai era posibilă. Şamanii “văd”, “simt”, “aud” minciuna, descoperă crima făcută sau crima de dinainte de a fi făcută. Ei pot bara calea unui om spre rău, spre răul lui sau al altora!

Probabil din aceasta cauză, unii şamani sunt consideraţi sacri şi veniti din lumea cerească a duhurilor, fapt care se întâmplă printr-o a doua naştere sau întrupare. O opinie, exprimată de un cunoscător, K. Rasmussen, este de luat în seamă: Singurătatea şi suferinţa deschid spiritul uman şi anume acolo trebuie să-şi caute un şaman înţelepciunea.

Cei mai mulţi cred că şamanii au o relaţie mai apropiată cu natura, deoarece spiritele lor păzitoare, sunt de obicei cele ale animalelor sau plantelor. Spiritul păzitor îndruma şamanul, în celelalte realităţi, prin ferestre între lumi, deoarece şamanul primeşte cunoştintele necesare pentru ajutarea tribului său, şi pentru sat. Din acest motiv şamanul trebuie să rămană lucid, în timpul călătoriilor sale, pentru a putea aduce înapoi înţelepciunea şi cunoştintele pentru binele comunităţii sale.

Mircea Eliade aprofundează fenomenul: Considerate din unghiul ce le este propriu, purtările stranii ale şamanului dezvăluie cea mai înaltă spiritualitate: ele sunt într-adevăr dependente de o ideologie coerentă şi de o mare nobleţe. Cineva poate deveni şaman (în clasificarea lui M. Eliade) prin vocaţie spontană, prin transmisiunea ereditara a acestei profesiuni, prin decizie personală sau, mai rar, din voinţa clanului; iar scopul e atins cu preţul unei duble instruiri: una de ordin extatic (vise, vedenii, transe), alta de ordin tradiţional (tehnici şamanice, nume şi functii ale spiritelor, mitologia şi genealogia clanului, limbajul secret).

În anumite religii, şamanul are un rang dominant. La tunguşi, el poate aduce noroc la vânătoare prin aceea că prinde sufletele vânatului şi-l împuşcă; tot el trece sufletele morţilor în lumea de dincolo. Totuşi, cea mai importantă sarcină pentru el este izgonirea spiritelor rele şi readucerea sufletelor alungate în cei bolnavi. Pentru majoritatea populaţiilor "primitive", atribuţiile şamanului se rezumă la vindecari, pe când în restul cultului nu are vreun rol special.

Din păcate, sub pretextul superstiţiei, omul de astăzi se lipseşte de conştiinţa sa intuitivă.

---

[1] A nu se confunda, aşa cum unii vor să inducă ideea, termenul de Spirit cu ceea ce foloseşte Spiritismul. Aici e vorba de entităţi de lumină, ce ele însele au menirea de vindecători în plan astral şi care transferă cunoaşterea Şamanului, Vraciului (Alb). Este normal să nu o transfere decât cuiva care trece “furcile caudine” şi o va folosi în folosul lumii, al oamenilor, al Luminii! 

[2] Neo-şamanismul este o trecere de la această ştiinţă instinctuală la o ştiinţă cu mari veleităţi şi mari potenţiale: Fizica cuantică respectiv cu încrengătura dintre Fizica cuantică şi Biologia moleculară.

Şamanismul în Carpaţi

Trăim într-o perioadă critică a istoriei Umanitătii. Criza este în primul rând existenţială, iar fiinţa umană a pierdut sensul vieţii. Tehnologia a luat loc capacităţilor extrasensoriale ale omului ce acum depinde de alţii. Până acum o sută de ani omul mai avea posibilitatea de a se adapta naturii. În zilele noastre societatea încearca să creeze omului noi necesităţi iar fiinţa umană continuă să slăbeasca din punct de vedere energetic, devenind tot mai firavă din punct de vedere genetic. Scoală se bazează pe logică şi control, se insistă cu formalităţiile dar tinerii ar trebui să înveţe sensul vieţii şi să studieze capacitatea de a supravieţui în mijlocul naturii.

Lipsesc punctele de referinţă iar adevăraţii maeştrii sunt puţini. Se trăieşte un stil de viaţă consumistic bazat pe extreme: ori dogme religiose ori materialism rigid. Însa în ultimul timp a apărut o deschidere înspre nou, înspre un tip de spiritualitate universală şi înspre paranormal. Multe persoane s-au încarnat pentru a da noi puncte de referinţă.

E timpul reîntoarcerii Şamanilor, cei ce vin să ne reamintească de originile şi rădăcinile noastre şi sunt precursorii unui timp nou, al reînnoirii spiritului.

Cuvântul Şaman este compus din două părţi: Sha – în extremul orient înseamnă experienţă profundă, transcendent, probă, calitate, dar, har, îar Man, manus, om, fiinţă umană. Unind aceste două părţi şaman înseamnă Om cu experienţă profundă. Pentru siberieni, tunguşi, buriaţi, şaman înseamna om ce vorbeste cu spiritele şi are puterea de a vindeca. În sens ancestral, şamanul este cel ce îşi cunoaşte propria moarte sau cel ce s-a întors din moarte.

Şamanul provine din transcendent, din puterea telurică a Pământului mamă, Glia, aşa cum o defineşte Eliade în Istoria religiilor. Şamanul este o calitate ce se adaugă persoanei umane, în urma unei chemări la care omul a răspuns. Şamanul este o stare de conştiinţă, de simbioză cu forţele naturii. El este iniţiat în misterele vieţii şi ale morţii. Întotdeauna, originea şamanului prin excelentă este ancestrală.

După cele mai vechi tradiţii, şamanul este o fiinţă de origine feminină şi încarneaza Pământul la originile sale. În perioadele cele mai vechi ale umanităţii şamanul era femeia iniţiată în misterele vieţii şi ale morţii şi era numită mama cea mare, bunica, femeia cea mai în vârsta sau cea mai înţeleaptă. Statuietele Zeiţei mamă descoperite în Orientul Mijlociu reprezintă Şamana, dar Şamanul poate fi atât o femeie cât şi un bărbat.

Şamanul îşi începe aventura cu prima iniţiere ce are loc în momentul în care candidatul acceptă chemarea spiritului. La scurt timp după această acceptare el trece printr-o experienţă puternică legată de transcendental. În general, viitorul şaman se simte dus de spirite în alte dimensiuni şi de multe ori devorat şi recompus. După acest început, pentru că iniţiere înseamnă a începe un parcurs, el învaţă să se cunoască pe sine însuşi, primeşte un nume nou ce reprezintă puterea sa, specializarea sa şi învată să vadă dincolo de materie şi să cunoască entităţile ce îl vor ghida în viaţa de şaman. Apoi învaţă care sunt instrumentele sacre de care are nevoie, cum să le folosească, cuvintele de putere, riturile sacre, dar în special invaţă legile care guvernează lumea şi Altarul Strămoşilor. În timpul vieţii sale, şamanul va primi mai multe iniţieri urcând treptele şamanismului. În general sunt treisprezece iniţieri iar marii şamani le iau pe toate. Şamanul se maturizează şi îşi completează parcursul în general în circa treizeci de ani de la prima iniţiere. Apogeul şamanului este la circa cincizeci de ani.

Primul loc de putere al şamanului este în sine însuşi, apoi el îşi extinde puterea în jurul său pe raza aurei, pe circa trei metri, cu timpul umple casa unde locuieşte şi apoi se extinde pe o rază de circa treisprezece metri. Tot aşa mai departe, şamanul îşi extinde puterea asupra întregii comunităţi pe care o conduce în mod spiritual iar odată cu maturitatea, aura sa ajunge până la Orizont. Marii Şamani au încorporat planeta în aură. Locul de putere pleacă din spirit, se manifestă la nivel terestru prin centrul focului sacru, iar la nivel cosmic prin soare. Întotdeauna şamanul pleacă din centru, iar marele simbol al şamanului este ochiul. El se încarnează de obicei în Acvila şi în Şarpe, iar apoi în Dragon pentru că ei zboară la mare înălţime, iar şamanul învaţă ce este libertatea şi ce înseamnă să vezi de sus.

Şamanul învaţă să se vindece singur cu ajutorul spiritelelor ce îl ghidează, iar apoi îi va ajuta pe alţii. El vindecă mai întâi sufletul şi apoi trupul cum făcea Hristos ce era un Şaman Ancestral. Şamanul vindecă cu puterea spiritului ce e activ în el şi impreună mâinile, se roagă cu putere, cere, comandă forţelor naturii, ia asupra sa răul din bolnav şi îl dizolvă. Foloseşte puterea cuvântului, a ritualului sacru, tămâierea, sunetul tamburului, puterea aurei şi capacitatea de a penetra câmpul auric al bolnavului. Pentru şaman boala este o energie externă ce a pătruns în corpul cuiva sau doar un dezechilibru energetic. Şamanul este capabil să călătorească în lumea celui pe care vrea să-l vindece, dar are nevoie de o motivaţie şi cere celui bolnav să se reconecteze spiritului pentru că nu există boala decât prin pierderea centrului.

Şamanul are grijă de bunăstarea comunităţii, iar după ani şi ani lasă un urmaş în locul lui ce va deveni şaman pentru comunitate. Atunci el începe pregătirea finală pentru transmutare. Transmutarea are loc doar dacă şamanul a completat toate cele treisprezece iniţieri. După trecerea în cealaltă dimensiune şamanul va continua să ajute comunitatea şi va face parte din altarul strămoşilor.

* * * * *

Aici în Carpaţi au existat dintotdeauna şamani. Ei i-au învăţat pe daci că sunt nemuritori şi au pus bazele Kogaiononului, locul sacru din Carpaţi. Vechi şamani din Carpaţi vin din alte dimensiuni şi au rămas ascunşi timp de milenii pentru că omul s-a îndepărtat de natură şi de viaţă. A ajuns momentul ca ei să reintre în această dimensiune, să iasă din umbră şi să ajute la reînnoirea spiritului. Ei sunt stramoşii dacilor, aveau ca şi simbol dragonul, balaurul, semnul puterii spirituale pus sub semnul focului şi au protejat aceşti munţi devenind gardienii Carpaţilor.

* * * * *

Nagual în original Nah–ka–al este un cuvânt de origine pre-hindo- europeană, utilizat în special în vechea limbă tamil din Sri Lanka ce utilizează caracterele naga şi înseamnă:

Nah – câmp energetic fără formă, asemeni unui nor ce indică plasma energetică ce învăluie corpul şi este aura complexă. Din punct de vedere practic nah indică emanaţia ce iese din gura muribundului în timp ce acesta moare. Nah indică un câmp de energie ce poate deveni plasmă. În sens popular nah generează fantoma celui decedat.

Ka – este un cuvânt folosit de aproape toate marile culturi ale acestei planete, din Egipt şi până în India şi Tibet şi înseamna energia configurată, plasmată într-o formă specifică, numită şi corp eteric.

Al – este rădacina unui cuvânt utilizat de aproape toate limbile Orientului apropiat şi mijlociu şi indică divinitatea.

Cuvântul Nah-ka–al este cuvântul original. Nah-ka-al a generat o frăţie ancestrală de maeştri experţi în tainele vieţii şi ale morţii, în special în deschiderea porţilor dintre dimensiuni. Ei sunt gardienii porţilor şi deţin cunoaşterea ancestrală. Din acest cuvânt – concept provine nagual, cuvânt simplificat şi adaptat limbii spaniole. Prin nagual se înţelege acel aspect şamanic consacrat în America Centrală şi de Sud, cu precădere cel mexican şi indică linia şamanică specializată în călătorii eterice. Întotdeauna, nagualul e legat de explorare, de dimensiunea mayaşilor şi incaşilor şi este pragmatic, mai puţin ritual. Printre cei ce au făcut cunoscută linia nagualului se numară Carlos Castaneda ce vorbeşte în scrierile lui de nagualul yaqui, o tradiţie legată de vechea configuraţie a toltecilor ce a fost regenerată şi restructurată de şamanul nagual don Juan Matus şi grupul lui compus de 16 şamani nagual.

* * * * *

În Europa, nagualul nah-ka-al îşi are sediul în România, în Carpaţi, şi are o tradiţie milenară deşi prea puţin cunoscută. Nagualul nu şi-a făcut niciodată publicitate, a rămas în umbră pentru că Umanitatea nu era pregătită să-l experimenteze. Nah-ka-alul din Carpaţi este strâns legat de Annunaki ce proveneau din constelaţia dragonului, mai precis din sistemul solar Alpha draconis numită şi Tuban. Ei au configurat structura ancestrală a strămoşilor dacilor cu semnificaţia de dax, drax, dragoni şi s-au conectat cu Agartha ce este zona intermediară a Planetei aşa numita interfaţă. Nagualul nah-ka-al se bazează pe structura dragonului şi împărtăşeşte un cod numit codul dragonului ce se referă la parcursul unui individ ce fiind iniţiat devine un nagual, un corp eteric configurat şi deci un gardian – explorator trans-dimensional.

Pe teritoriul vechii Dacii a existat o puternică tradiţie şamanică. O dovadă a unei culturi avansate în acest sens este şi ansamblul cunoscut sub numele de Gânditorul de la Hamangia, rebotezat Gânditorul de la Cernavodă. De fapt sunt două statuete, care reprezintă un bărbat şi o femeie în două posturi diferite. S-a descoperit că cele două posturi sunt practic posturi vindecătoare iar astăzi aceste posturi se predau în toată lumea, în worksop-urile de profil. Un alt filon puternic al tradiţiilor şamanice autohtone îl reprezintă solomonarii, acesta fiind numele şamanului în cultura dacică. Tradiţia solomonarilor a continuat până la sfârşitul secolulului al XIX-lea, ultimul solomonar (sau berevoi–după Vasile Voiculescu) fiind identificat pe teritoriul României la finele anilor 1800. Despre solomonari, Părintele Ghelasie aminteşte în cartea sa Moşul din Carpaţi, că aceştia au fost primii iniţiaţi în misterele lui Zalmoxe.

Nagualul nah-ka-al este un individ ce uneşte cunoştiinţele şamanice cu cele ştiinţifice. Este un om de ştiinţă şi un mistic în acelasi timp, dar mai presus de toate este un individ pragmatic, bine organizat, disciplinat, care preferă experienţa directă, vede departe şi se bazează pe rezultatele obţinute.

Nagualul astăzi, uneşte şamanismul cu ştiinta şi în special cu fizica cuantică şi este foarte puţin ritualic dar mult pragmatic.