23 apr. 2012

Despre neoşamani şi unele taine [1]

Despre şamanii din vechime au scris unii şi alţii. Unii au scris cunoscându-i în fapt şi fapte, alţii au scris din auzite. Cert este doar faptul că s-a scris, nicidecum nu este o certitudine că se ştie cu adevărat ce era, ce făcea ori cum trăia, în real şi nu numai, un şaman. Şamani asemenea celor din vechime mai sunt şi acum, provin mai ales din ţările Americii Latine unde, ca şi în Siberia-Mongolia, sud-estul Asiei, tradiţiile ancestrale s-au păstrat fiind transmise din generaţie în generaţie, ocult, prin iniţieri ritualice. Acolo unde civilizaţia cu o cultură din ce în ce mai cosmopolită iar conştiinţa se zbate între Credinţă (de mai puţine ori simţită, de cele mai multe ori ca regulă de bun simţ) şi Ştiinţă (care destul de rar depăşeşte pragul culturii generale) formele vechi au fost trecute în desuet. Şi nu s-a întâmplat asta pentru că ele nu ar fi eficiente ci tocmai datorită celui care ar avea mai mare nevoie de ajutor deoarece, el, suferind – oricare ar fi tipologia suferinţei – şi căutător de vindecare, refuză a avea încredere, ba, mai mult crede că trebuie să ştie totul. Ori aici se ascunde ceea ce ar trebui să ştie abia după vindecare...
Pe de altă parte, categoria naivilor a primit destule lovituri de la şarlatani şi escroci, cei care au prins ceva din limbajul autentic dar au ştiut să mânuiască în aşa fel cuvintele încât să reuşească ceva, dar nu să vindece ci... să se îmbogăşească.
Când totuşi oamenii realizează că au nevoie de ajutor pe acest plan încep să caute. Nu se iau în discuţie naivii ci aceia care doar ajung la disperare în căutarea problemelor dar mai ales a rezolvărilor. Şi, de obicei, le ies în cale tot şarlatanii sau “doamne” dintr-o societate arhetipală ce, chiar dacă ştiu multe, sunt puse pe căpătuială sau şi mai rău, metodele şi formele ce le utilizează (de obicei) sunt exact cele ce agravează mai târziu toate problemele personale dar şi ale descendenţilor.
Nu e poate trece mai departe fără a menţiona şi un alt rău pe care îl fac acestea: pentru a beneficia de graţiile “pacienţilorşi a se face cunoscute, învaţă pe pacienţi anumite tehnici” menite să le satisfacă ego-ul, de genul: “Poţi face pe oricine să te placă/iubească”, “Poţi să ai tot ceea ce îţi doreşti” etc, dorinţe pe care omul, mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin vinovat, le nutreşte. Religia numeşte această faptă ademenire (din partea răului) şi adevărul acesta nu poate fi contestat, cel mult redenumit!
Necesităţilor actualei epoci şi necesităţilor oamenilor din această epocă le-au răspuns până şi Cerurile... căci doar aşa se explică apariţia neoşamanilor.
Forma “neo” a trecut printr-o fază de mixtură, care păstra şi ritualurile vechi, dar se ancora în noul ştiinţific. Aceştia încă există şi, din motive mai mult personale, se revendică a fi doar ei reprezentanţii noii generaţii de şamani. Vorbind de motivele personale, mai repede s-ar putea ca acestea să provină nu din ego-ul acestora (cu toate că unii dintre cei vechi nu erau deloc lipsiţi de mândrie şi ego) ci mai repede de dorinţa de a convinge că ei sunt şamani şi nu şarlatani.
Prin ce se deosebeşte neo-şamanismul? Întrebarea poate avea un răspuns, însă nu foarte precis, tocmai datorită motivului enunţat: adevăratele taine ale şamanismului tradiţional doar şamanii tradiţionali le ştiu. Întrebarea ce poate primi răspuns este: Ce este caracteristic neo-şamaniului?
Şamanul modern, neo-şamanul este un om ca toţi ceilalţi. Chiar nimic nu-l deosebeşte, pentru cei neiniţiaţi, de ceilalţi oameni. Diferit este ceea ce nu poate fi văzut. Căci nimeni nu are cum găsi modalitatea de accesare a informaţiei din alte planuri, căci el nu va fi niciodată văzut executând ritualuri, aşezându-se în anumite poziţii, folosind anumite substanţe. Uneori nu poate să i se înţeleagă vorbăria. Şi totuşi accesul la informaţie există. Inteligent, bun psiholog, căutător, întrebător, clarvăzător? Să fie acestea caracteristici ale neo-şamanului?
E greu de vorbit de prima caracteristică, deoarece aceasta nu poate fi etimată într-un mod absolut. Cea de-a doua caracteristică este mai repede forma de manifestare dată de informaţiile primite.
De căutat... da, el caută, dar nu este o căutare cu gândul încrâncenat asupra problemelor. Mai degrabă se poate vorbi de o atenţie multi-distributivă, o caracteristică pe care a dobândit-o prin iniţiere. De aici e bine să se înţeleagă şi altceva: şaman devine cineva care are o atenţie distributivă. Multi-distributivitatea are avantajul de a fi cel ce “nimic nu-i scapă”, fără a vrea să ţină totul sub control. O intuiţie superioară îl face să fie atent, atunci când trebuie să fie atent la ceea ce trebuie să fie atent.
Întrebător însă este totdeauna. Căci doar prin întrebări se găsesc răspunsurile. Dar nu se poate spune că inventează întrebări. Întrebările sunt generate de stări, vorbe sau fapte. De ce? Cum? De unde? Când?... cam aşa sunt începute întrebările pe care şi le pune un neo-şaman. Şi le pune este un fel de a spune, căci niciodată nu le rosteşte, nici măcar în gând... Ele pur şi simplu pleacă spre sursa de informaţie...
De unde şi când se culege informaţia? Informaţia vine de acolo de unde nu vrea societatea materialistă şi super-realistă să accepte. Vine tot timpul şi ea se stratifică în memorie. Rămâne acolo şi iese în momentul în care acest lucru este necesar. Memoria ciudat de mare este o altă caracteristică a şamanului. Memorie de mare durată (de peste vieţi chiar) dar şi memorie de mică durată.
Când informaţia este ascunsă de cei care au grijă să o ascundă sau când propagă idei false despre cei cărora li se vrea arătată o altă faţă, informaţia este “căutatăîn somn. Un somn “de lemn” al şamanului care, “obligat” de propria-i menire dar şi de dorinţa celui afectat de a scăpa de relele de pe capul lui, pierde majoritatea simţurilor umane şi, aproape fără să se mai mişte în spaţiul fizic al vieţii, bate drumuri de “mii de ani-lumină”, pe urmele realului subtil.
Şamanul, din toate timpurile, nu se poate opri până când nu rezolvă problemele. Căci din momentul în care pleacăîn luptă, alături de cei care le cer asta, devine parte co-beligerantă. Chiar dacă rămâne singur în luptă, indiferent din ce motiv este lăsat singur, nu mai are cale de întoarcere. Unii îşi pun problema încălcării aşa-zisului Liber Arbitru... Dar oare cei care se retrag din luptă nu procedează ei primii la această încălcare? Se mai gândeşte cineva şi la faptul că acesta ştiind deja care este “deznodământul” luptei are toate motivele să nu mai dea înapoi? Că dacă nu a dat înapoi atunci când “a luat contact” cu informaţiile, de ce ar mai face-o după ce toate ecuaţiile sunt scrise?
Neo-şaman nu poate fi oricine. Aproape oricine poate fi vindecător, terapeut, nu însă şaman. Şamanii sunt aleşi de către cei care recunosc în ei viitori şamani... În vremurile de azi mulţi copii (cam 1 din 100) pot ajunge mai repede unde trebuie să ajungă! Ce-ar fi dacă n-ar mai fi puse piedici de către părinţi? Ce-i face pe părinţi să se opună?

3 comentarii:

Cristiana spunea...

Părerea mea este că şamanismul nu se referă în linii mari doar la vindecători. Vindecător devine el în urma unei cunoaşteri temeinice a rădăcinilor, dezvoltărilor şi efectelor multor aspecte ale vieţii curente - şi nu numai a oamenilor, ci a tuturor celor ce trăiesc alături de noi, pe aceeaşi planetă... Şamanul devine vindecător implicit - şi aici te-aş cita (foarte frumos spus...) : "Mai degrabă se poate vorbi de o atenţie multi-distributivă, o caracteristică pe care a dobândit-o prin iniţiere. De aici e bine să se înţeleagă şi altceva: şaman devine cineva care are o atenţie distributivă. Multi-distributivitatea are avantajul de a fi cel ce “nimic nu-i scapă”, fără a vrea să ţină totul sub control. O intuiţie superioară îl face să fie atent, atunci când trebuie să fie atent la ceea ce trebuie să fie atent."
Însă dacă m-am adâncit în discuţie, cred că ar trebui spus şi altceva: sunt două "categorii" de şamani - Moşii, străvechii:de care conducătorii societăţilor omeneşti din ultimele milenii au ştiut bine, dar nu i-au putut nicidecum atinge, şi cei despre care discuţi tu şi discutăm noi în general - iniţiaţii popoarelor... căci fiecare popor îi are, deşi nu se vorbeşte despre ei, iniţiaţii serioşi, nu cei care plătesc pentru 3 iniţieri făcute în aceeaşi zi, fără îndrumare de pătrundere, de profunzime personală prin practică, prin simţire şi prin gândire deopotrivă (ceea ce eu numesc adevărata iniţiere...)...
Despre cei care pătrund cu râvnă munca asiduă de pătrundere într-o astfel de lucrare, treptat ajung la concluzia personală că trebuie să-şi adapteze atitudinea, manifestarea şi limbajul pe cât posibil la modul de fiinţare a societăţii în mijlocul, şi pentru care s-au întrupat ca ajutători-lucrători pe care coordonatorii evoluţiilor noastre se bazează mult. Subtilităţile se acordează implicit cu munca de exprimare a obişnuitului, chiar dacă treptat va introduce câte ceva din chestiunile mai complexe. Din vorba lui nu se acceptă multe - dar el are răbdare să se obişnuiască lumea cu explicaţiile sale. Cu procedurile sale. Căci este o învăţătură pe multiple planuri - deşi la suprafaţă pare a fi ceva simplu, ireal de simplu, ireal de acceptat... Dar vremurile nasc pătrunderi, ajută spiritul să conştientizeze mlădiţele care cresc odată cu lumina care îşi înteţeşte puterea, sunetul vibrant şi apoi vibraţia care face sufletul să zboare, să simtă că se descompune şi răspândeşte în tot cerul şi pământul, pentru ca apoi să se concentreze pe loc la ecuaţia copilului său...
Căci descoperim şamanii de acest fel chiar în mijlocul nostru, şi nu ne vine să credem când îi descoperim...
...În toţi munţii din lume... în toate locurile... în oraşe şi sate, în mijlocul betoanelor noastre pe care numai el le iubeşte ca pe florile născute de om, nu numai de orice pom...

Scuză-mă... îi iubesc tare mult şi nu mă pot opri să nu vorbesc despre toate acestea....
Toate cele bune şi frumoase, DD!

Daniel-Dumitru Darie spunea...

Cristiana, problema seriozităţii se pune mai ales în ceea ce face după iniţiere, şamanul. Iniţierea nu este ceva care să dureze ore... De fapt poate fi şi o mână aşezată pe creştet... Problema este ce va face el, care îşi ştie şi simte puterile! Va încerca să domine, să se folosească în interes propriu de ele, sau va face ceea ce îi este dat să facă. Un şaman este mai încercat de tentaţii decât alţii. Un neo-şaman cu atât mai mult căci el TREBUIE să rămână OM! Nu-s mulţi însă cei care se pierd în tentaţii, însă fac destul rău. Oamenii atunci fac greşeala să generalizeze!
Mai au ceva şamanii, şi am spus despre asta! Până la capăt. Unii cred că-i ego-ul! Poate de aceea sunt văzuţi ca încăpăţânaţi sau chiar încrezuţi. Dar cine ar vrea oare să trăiască ceea ce trăieşte şamanul când lupta e-n toi? Tare-mi e că am avea parte de "pădurea spânzuraţilor"...

Gardianul Celest spunea...

Ideea de moralitate si de "a trebui sa ramana om" e ceva minimal pentru vrajitori. Lumea de zi cu zi nu prezinta prea mult interes, si nici de a domina sau folosi alti oameni - nu pentru ca nu ar fi "bine" sau moral ci pentru ca transcend asemenea banalitati umane. In final se cauta a depasi forma umana.