Formele–gând; mecanismul de creare şi distrugere (1)

În explicarea mecanismului de creare a Formelor-gând, din punct de vedere al fizicii cuantice, se ia în considerare existenţa gândului ca manifestare asemeni dualistă: undă-corpuscul. Analogia cu lumina nu este deloc întâmplătoare, căci frecvenţa la undelor gândului, generată de corpuscului caracteristic, tachionul, este situată deasupra celei generate de foton. Teoria aplicată fotonului (şi nu numai acestuia în esenţă) este valabilă, cu doar corecturile dictate de diferenţa de frecvenţă, şi acestuia. La fel ca şi lumina, gândul poate fi informat [modulat] (transmiterea informaţiei prin fibră optică sau prin aer), gândul are efecte locale (lumina încălzeşte acolo unde întâlneşte un obiect material), poate fi reflectat şi refractat (lumina se întoarce către sursă dacă i se pune în cale o oglinda), poate fi focalizat sau împrăştiat (utilizarea dispozitivelor optice de focalizare/împrăştiere – oglindă/lentilă), obturat (panouri, perdele) şi multe altele, analogia putând continua.

Până a ajunge însă la această analogie a comportamentului şi efectelor, este cazul să se studieze teoretic modul de generare natural al acestuia. Teoria, după părerea mea, este asemănătoare celei prin care atât lumina vizibilă cât şi radiaţia X (fasciculul de electroni folosit cu precădere în monitoare şi televizoare) se generează.

Chiar dacă aici filozofia materialistă nu are o mare importanţă, nu trebuie neglijat faptul că trăim într-o lume materială şi nici nu trebuie ca, dintr-odată, să anulăm absolut tot din ceea ce exprimă această filozofie. Până la urmă şi fizica cuantică, până la un punct este materialistă, ca apoi să iasă în afara ei. Comportamentul dualist este, în esenţă la fel de dualist în înţelegerea fenomenologiei.

În mecanismele de formare a particulei dualiste, tachionul, nu am să intru, căci în domeniul bio-fizicii cuantice nu mă pot hazarda. Cert este că omul, prin raţionament, funcţie manifestată a creierului, generează un fascicol de tachioni – gândul – care se îndreaptă, prin circuitele neuronale, spre acea parte a organismului care se manifestă. Această formă de gând este atât conştientă cât şi inconştientă, fiind folosită în propriul organism.

În interacţiunea omului cu informaţia, necesară activităţii salem acest gând se îndreaptă către ea, către rezolvarea problemelor create de informaţie. Informaţia poate proveni din lumea materială vie sau nevie, prin toate formele, de la contact mecanic sau vizual, până la percepţie, diferenţa fiind dată de senzorii prin care această informaţie este culeasă.

Tachionul, ca particulă, în mişcarea ei pe circuitele aferente, sau în mişcarea într-o cavitate rezonantă (asemenea laser-ului, maser-ului) generează o undă electromagnetică, un “câmp radio”. Ca orice câmp este şi emisiv, circuitele pe care acesta pleacă spre a se manifesta fiind antena de emisie sau ghidul de undă prin care acesta pleacă în eter, de unde va putea fi perceput sau măsurat.

Din teoria laser-ilor, o primă concluzie se poate desprinde: puterea fascilolului tachionic, a gândului, este dată de puterea generatorului dar şi de caracteristicile cutiei de rezonanţă în care acesta este rotit şi se amplifică. Oricât de mare ar fi puterea generatorului, cu o cutie de rezonanţă ce nu se calează pe necesităţile fascicolului, acesta va fi nu amplificat ci diminuat (şi trebuie să fac acum trecerea către om – este cazul omului obişnuit, needucat, necultivat);  un generator de putere mică, cu o cutie de rezonanţă pe măsura necesităţilor, amplifică mult puterea fascicolului (cazul majorităţii iniţiaţilor, sau, deşi impropriu, să spunem iniţiaţii de rând). Cazul cel mai nefavorabil este al celor care nici puterea nu o au corespunzătoare şi nici cutia de rezonanţă nu are efecte de amplificare (nici nu ştiu aici cum să încadrez pe cei care ar putea intra sub incidenţa acestui caz, fără a supăra prin cuvintele folosite), iar cazul extrem superior este al celor care generează fascicule puternice, amplificate de o cutie de rezonanţă pe măsură, (acesta fiind cazul marilor iniţiaţi). Discuţia de mai sus a avut ca mărime constantă timpul de generarea a gândului, o simplificare a realităţii, necesară analizei.

În realitate însă intervine şi această mărime – chiar o idee extrasă din înţelepciunea populară face referire la gândul copt de mult... Şi nu este departe de adevăr căci dacă un fascicol este ţinut mai mult în acea cutie de rezonanţă, în funcţie de tipologia cutiei, el se va amplifica foarte mult, putând depăşi puterea celui mai favorabil caz. La fel de bine, dacă fascicolul stă mult în cutia de rezonanţă care nu este potrivită el chiar va ajunge la anihilare.

O altă parte importantă în mecanismul manifestării este “antena de emisie” sau “ghidul de undă”. Este partea prin care iese, prin care se manifestă acest fascicul în afara corpului uman. Faptul că acesta se manifestă nu este o poveste acum, în vremurile noastre, diferite experimente şi măsurptori a confirmat existenţa acestor câmpuri.

Dacă e să se ia în considerare gândul care se transformă într-o manifestare fizică a gândului, ghidul de undă intern nu lasă în afară, prin “radiaţie parazită” prea multă energie. Dacă însă acest gând este cel care trebuie să se manifeste este verbalizarea, radiaţia parazită este iarăşi mică, pentru că toată energia se va consuma în procesul de conversie. Cele care se manifestă prin apariţia unor câmpuri externe puternice sunt cele care nu se convertesc în interior. Acele gânduri, în comportamentul lor de undă, trec spre exterior. Trec prin tot corpul, dar trec cu precădere prin anumite zone, de care s-ar putea spune că spiritualitatea din vechime ştia, că totuşi ea se bazează pe certitudini, aş putea spune pe o ştiinţă.

În teorie dar şi în practică, în radiotehnică, antenele de emisie a undelor electromagnetice de frecvenţă mare sunt ghiduri de undă, de formă tronconică sau trunchi de piramidă. Acestea sunt calculate pe frecvenţa caracteristică a undei ce va fi emisă, transferul maxim de energie fiind scopul urmărit de forma şi dimensiunile ei. În similitudine cu realitatea mai sus enunţată, în ştiinţele oculte sunt cunoscute chakrele, acestea fiind exact locurile de manifestare a energiei corpului. Nu e vorba în acest caz de forme fizice, dar faptul că nu au această formă de manifestare nu poate, în sensul în care şi aspectele teoretice de mai sus, nu mai reprezintă o motivaţie pentru a contrazice cunoaşterea ocultă.

Revenind înspre unda electromagnetică generată de fluxul de tachioni, nefolosit de către corp, acesta fiind creat pentru a se manifesta în exteriorul corpului, se va emite, aşa cum am mai spus, peste tot, dar cu precădere prin acele antene de emisie, pregnant fiind cel care este rezonanţă cu unda respectivă. Pe baza acelei rezonanţe s-ar putea, măsurând câmpul generat intern de gând, să se clasifice şi care “antene” sunt cele pe care are loc o emisie preponderentă. De fapt iarăşi este necesară trimirea căte ştiinţele oculte care au deja o asemenea clasificare (din păcate, pe alocuri modificată de cei fără cunoaştere).

O asemenea antenă poate fi scoasă din folosinţă în mod simplu: antena se acoperă cu un capac. Unda care ar trebui emisă, vibrând în spaţiul rezonant creat, se va amplifica şi va acţiona asupra dipolului emisiv dar şi asupra pereţilor, distrugându-le prin încălzire. Din această realitate incontestabilă, este uşor de trcut în planul subtil: o chakră bloactă ajunge, în timp, să nu mai fie funcţională dar să şi distrugă în jurul ei, traductibilă fiind ideea în bolile care apar. De exemplu un om care nu este lăsat să vorbească va avea afecţiuni de corzi vocale dar şi de tiroida. Un altul, cu frică, va face ca stomacul să intre în perimetrul disfuncţionalităţilor, ficatul la fel, pancreasul nu va mai funcţiona corespunzător nici el. Daca, din nefericire, cum des se întâmplă, ambele “antene” sunt puse “pe linie moartă”, consecinţele devin şi mai grave, tiroida împreună cu celelalte organe vor face manifestată tendinţa de îngrăşare, care va putea ajunge dincolo de obezitate...