Fizica cuantică: principiile sale şi spiritualitatea

Părerea mea este că energia este baza tuturor corpurilor li evoluţiilor acestora , ea nu se pierde pur şi simplu, ea defineşte acea bază spirituală, o energie. Existenţa lui Dumnezeu este esenţială deoarece noi, ca o parte din el, ne creăm gândurile şi frazele şi tot ce ne este necesar; ne creăm practic un univers personal şi nelimitat, chiar dacă spaţiul este un corp şi nu o energie o spirituală sau un “gând” şi gândurile noastre se pot transforma în roade palpabile. Diferenţa dintre acestea două este în primul rând că noi nu putem cunoşte ceva ce nu vedem, nu putem înţelege sau crede; aceasta este o limită care orice om ar trebui să şi-o accepte şi să aibă maturitatea de a face diferenţa între mintea umană şi perfecţiunea ce ne înconjoară.

Mintea noastră este finită/mărginită şi ea niciodată nu poate să perceapă ceva infinit/nemărginit, noi omenirea facem supoziţii în alfarea lui Dumnezeu. Deocamdată încercăm să aflăm doar cum gândeşte el, aşa ca să avem o conduită bună de viaţa să evoluăm la nivel spiritual.

***

Noţiunea de cuantică a fost impusă de către savantul Max Planck (Premiul Nobel în 1918). Dezvoltarea bazelor fizicii cuantice a fost realizată de Albert Einstein, începând cu teoriile privind relativitatea specială şi cea generală (premiul Nobel în 1921, dar nu pentru aceasta teorie, ci pentru lucrările privind efectul fotovoltaic). Punctul culminant al fizicii cuantice moderne a fost structurarea celor două electrodinamici: “electrodinamica cuantică” pentru care Julian Schwinger, Shinichiro Tomonaga şi Richard Feynman au luat premiul Nobel în 1965 şi “cromodinamica cuantică” noua teorie a interacţiunilor tari.

Cele două teorii au condus la cea mai impresionantă construcţie a fizicii din toate timpurile - modelul standard, al cărui subiect “fierbinte” l-a constituit unificarea forţelor fundamentale din natură. Concluzia cercetărilor a fost foarte clară: toate cele patru forţe sunt de fapt “faţete”, forme ale unei singure forţe! Iar de aici până la relaţionarea fizicii cuantice cu experienţele misticilor orientali şi occidentali nu a mai fost decât un pas.

Teoria cuantică porneşte de la câteva idei esenţiale:

1. În primul rând, fizica cuantică consideră că toate sistemele materiale posedă o caracteristică principală: dualitatea undă-particulă. Astfel, electronii - care în fizica clasică, newtoniană acţionau ca particule, pot în condiţii speciale să se comporte ca unde, respectând legile electromagneticii şi nu cele ale mecanicii.

2. Toate acţiunile care au loc în fizică pot fi măsurate, iar cele mai mici unităţi energetice, care nu mai pot fi subdivizate sunt “cuantele” (de aici şi denumirea de fizică cuantică). De exemplu, un atom poate face un salt de la o stare la alta, fără a trece prin stadiile intermediare, cu emisia unei cantităţi cuantice de energie luminoasă. Când particulele interacţionează, este ca şi cum ele ar fi conectate prin legături invizibile la un întreg. Pe scară largă, aceste conexiuni invizibile sunt atât de multe încât analiza lor devine probabilistă.

3. În al treilea rând, există o proprietate stranie de “ne-localizare” cuantică. Aceasta înseamnă că particule aflate la distanţe microscopice unele de altele (de exemplu mii de kilometri) pot să interacţioneze unele cu altele într-un mod ciudat, ca şi cum ar fi inter-conectate, însă legătura dintre ele este necunoscută. Este ca şi cum ar exista un “întreg” care coordonează prin metode necunoscute fiecare părticică din Univers. Bohr şi Heisenberg au dezvoltat această idee, demonstrând că nu se pot face observaţii obiective, întrucât observatorul, prin acţiunea sa de observare, modifică starea cuantică a sistemului observat. Aplicată la un caz concret, înseamnă că simpla îndreptare a atenţiei către o floare modifică la nivel cuantic starea acelei flori!

În fizica cuantică, nu intensitatea unui câmp energetic cuantic contează, ci forma, structura sa. Astfel, chiar şi cel mai infinitezimal câmp cuantic poate afecta o particulă, modificându-i starea. Nu intensitatea contează în noua fizică, ci existenţa sau inexistenţa acelui câmp cuantic. O forţă nu trebuie neapărat să fie activă, ea poate exista şi ca potenţial, acest potenţial fiind esenţial pentru fizica cuantică.

O altă descoperire importantă, aparţinând lui Einstein este de-acum cunoscuta lege E=mc²; această lege arată că masa nu este decât energie aflată în repaus. Teoria relativităţii demonstrează că masa unei particule, a unui obiect sau fiinţe nu are nimic de a face cu substanţa (precum era în fizica clasică), masa nefiind altceva decât o formă de energie. Şi cum energia este o mărime dinamică asociată activităţii şi proceselor de transformare, aceasta dovedeşte că particula nu poate fi gândită ca un obiect static, ci ca o entitate dinamică, deci ca un proces care implică energie.

Crearea particulelor din energie pură reprezintă fără îndoială un rezultat spectaculos al fizicii relativiste. Ulterior, teoria cuantică a demolat conceptele clasice de corp solid şi lege strict deterministă, la nivel subatomic corpurile materiale solide ale fizicii clasice newtoniene prezentându-se ca unde de probabilitate, iar acestea se referă la probabilitatea interacţiunilor.

În urma dialogurilor cu maestrul spiritual Jiddu Krishnamurti, David Bohm şi-a îndreptat atenţia spre realizarea unei întâlniri între spiritualitate şi fizică. Astfel a luat naştere noţiunea de “ordine implicită” (în engl. implicate order), care stă la baza teoriei cuantice a lui Bohm. Trăsătura esenţială a acestei idei este că întreg Universul este într-un anume fel “învelit”, conţinut în fiecare părticică a sa şi că fiecare parte este de fapt o condensare a întregului Univers.

Ordinea universală se dezvăluie, devine “explicită”, însă până acum cercetătorii nu au reuşit să descopere decât o mică parte din legile acestei ordini implicite a Universului.

Bohm este unul dintre primii fizicieni cuantici care au sugerat şi ulterior demonstrat existenţa unor dimensiuni multiple, dincolo de planul fizic sau energetic. El clasifică aceste planuri/dimensiuni ale universului în funcţie de “subtilitatea” lor: planul fizic este un plan mai grosier, mai “dens”, pe când planul minţii este mult mai subtil; dincolo de minte, planul conştiinţei are caracteristici care abia acum se dezvăluie: ”chiar şi planul mental devine un plan fizic dacă ne îndreptăm spre o direcţie mai subtilă”.

Realitatea multidimensională este descrisă de Bohm prin analogia cu fotografia holografică: universul holografic este compus dintr-o infinitate de dimensiuni, care există simultan; aceste dimensiuni sunt structuri similare cu întregul, cu Universul. Dacă am putea privi separat o dimensiune, ea ar arăta exact ca întregul: este ca şi cum am rupe o bucată dintr-o hologramă: ea ar conţine toată imaginea conţinută de holograma iniţiala. La fel este şi universul holografic: orice dimensiune a sa are aceleaşi caracteristici ca întregul, ca universul.