Teoria morfogenetică
(demonstraţia
ştiinţifică a existenţei egregorilor)
Teoria morfogenetică reprezintă,
pentru cei cu mintea deschisă, un instrument de mare preţ în explicarea unei
serii întregi de fenomene şi, mai mult decât atât, pot fi generate şi stabilizate
altele, având în vedere că ea şi-a dovedit în multe cazuri valabilitatea.
Biologul Rupert Sheldrake
a fost uimit de anumite fenomene din lumea fiinţelor vii, care nu puteau fi
explicate în nici un fel. Sunt celebre experimente, experimente care au condus către
fundamentarea acestei teorii.
În primul dintre ele,
profesorul William McDougall de la Harvard, testa în 1920 inteligenţa
şoarecilor, experimenta în care se măsura timpul în care şoarecii găseau hrana,
trecând printr-un labirint. Rezultatele au fost surprinzătoare la noile
generaţii, la care timpul mediu în care aceştia ajungeau la hrană devenea tot
mai mic, astfel încât generaţia a 20-a de şoareci ajungea în medie la hrană de
zece ori mai repede decât prima generaţie. Era ca şi cum o învăţătură a celor
adulţi se transmitea la copii. McDougall ştia că genetic nu se poate transmite
învăţătura, decât poate cel mult anumite instincte. De aceea, rezultatele sale
au fost tratate cu mult scepticism.
Pentru a-l contra pe
McDougall, o echipă de oameni de ştiinţă din Edimburgh a duplicat experimentul,
folosind exact acelaşi labirint ca şi McDougall. Rezultatele lor au fost şi mai
uluitoare: prima generaţie de şoareci a parcurs labirintul aproximativ în
acelaşi timp ca generaţia a 20-a a lui McDougall iar unii dintre şoricei au
găsit drumul aproape imediat, mergând direct la ţintă.
În acest caz
explicaţiile genetice, la fel şi alte explicaţi bazate pe urme de miros,
feromoni etc, se eliminau din start. Cu toate acestea, experienţa şoarecilor de
la Harvard a trecut oceanul, ajungând la cei din Anglia, fără să existe nici o
explicaţie fizică pentru aceasta.
Un al doilea experiment
a avut loc în 1952 pe insula Koshima, unde o specie de maimuţe (Macaca Fuscata)
a fost observată timp de 30 de ani. La un moment dat cercetătorii au început să
ofere maimuţelor fructe dulci, aruncate în nisip, fructe ce plăceau foarte mult
maimuţelor, dar trebuiau să le mănânce acoperite cu nisip, ceea ce era
neplăcut.
La un moment dat o
femelă de 18 luni, numită Imo, a descoperit că putea rezolva problema spălând
fructele într-o apă din apropiere. Imo a arătat aceasta mamei ei. Totodată
colegii ei de joacă au învăţat aceasta şi şi-au învăţat şi familiile cum să facă.
Oamenii de ştiinţă au asistat la felul în care din ce în ce mai multe maimuţe
au învăţat cum să spele fructele în apă.
Între 1952 şi 1958,
toate maimuţele tinere din colonie au învăţat spălatul fructelor. Doar unele
dintre maimuţele adulte, care au imitat copii, au aplicat şi ele acest lucru; celelalte maimuţe adulte au continuat să mănânce fructele pline de nisip. Apoi s-a întâmplat ceva uimitor: de la un anumit număr de maimuţe care îşi spălau fructele, brusc fenomenul a luat o amploare explozivă. Dacă dimineaţa doar o parte din maimuţe foloseau această cunoaştere, seara aproape toate maimuţele deja spălau fructele. De asemenea alte colonii de maimuţe, din alte insule, precum şi maimuţe de pe continent, au început aproape imediat să-şi spele fructele. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicaţie convenţională cum cunoaşterea s-a răspândit aşa de repede, trecând apa, fără să fi existat contacte directe între diversele colonii.
Rupert Sheldrake,
analizând aceste cazuri, a avansat ideea unor câmpuri de tipul “câmp formator” sau “câmp generator”, câmpuri morfice, care aveau
rolul de a menţine cunoaşterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci şi
din cea minerală sau chiar cuantică. El a postulat că aceste câmpuri
înregistrau într-un anumit fel toate infor-maţiile despre diverse evenimente,
iar apoi exercitau o influenţă formatoare asupra tuturor fiinţelor sau
obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel
încât noile evenimente să se încadreze oarecum în noul tipar.
Se pot asemăna aceste câmpuri
morfice cu un fel de matriţe în care este turnat metalul topit pentru a lua
forma respectivă. O comparaţie şi mai bună este cu pamântul peste care plouă: iniţial acesta este perfect plan, dar apoi apa începe să sape mici şanturi prin care se poate scurge mai repede. Gradat aceste şanţuri se adâncesc şi din ce în ce mai multă apă curge pe acolo. În această comparaţia noastră, şanţurile sunt noile câmpuri morfice create, care crează obişnuinţa ca lucrurile să se petreacă predominant într-un anumit fel şi nu în altul. În linii mari, teoria morfogenetică explică mult mai aprofundat şi extinde ceea ce noi numim "obişnuinţă".
Din momentul postulării
ei, teoria morfogenetică s-a dovedit imediat un instrument excepţional. Deja
puteau fi explicate o serie întreagă de fenomene, din cele mai diverse domenii.
De exemplu, în psihologie aplicabilitatea a fost imediată şi, de fapt, teoria
morfo-genetică s-a potrivit perfect cu alte descoperiri din acest domeniu, cum
ar fi teoria subconştientului colectiv
a lui C.G. Jung.
În cercetările sale,
Jung a descoperit anumite fenomene stranii, care nu puteau fi explicate dacă nu
ar exista un gen de conexiune între membrii aceleiaşi specii. De exemplu, Jung
a descoperit că unii eschi-moşi aveau vise cu şerpi sau păianjeni, deşi aceştia
nu există la Cercul Polar şi nici nu existau alte surse de unde să afle despre
existenţa lor. De fapt, nici eschimoşii în cauză nu ştiau ce visează, dar, când
desenau imaginile respective, cineva putea recunoaşte imediat despre ce era
vorba. Astfel, Jung a postulat ideea unui subconştient colectiv la care fiecare
membru al speciei este mai mult sau mai puţin cuplat şi prin intermediul căruia
are acces la o serie întreagă de cunoştinţe, arhetipuri şi obiceiuri. Acest
subconştient colectiv corespunde parţial câmpurilor morfice din teoria
morfogenetică. Totodată au putut fi explicate performanţele sportivilor, care
cresc în mod vizibil de la o generaţie la alta, deşi structura biologică a omului
este oarecum constantă şi chiar în epoca modernă decade datorită alimentaţiei
nesănătoase, sedentarismului şi ruperii faţă de natură şi de ritmurile ei
normale. Această creştere a performanţelor nu poate fi pusă doar pe seama antrenamentului,
fiindcă ea se manifestă încă de la vârste fragede, la care copii mici dau
dovada de performanţe mult mai bune decât cei din trecut. În acelaşi fel în şcoli,
programa şcolară devine din ce în ce mai încărcată şi copiii asimilează din ce în
ce mai multe cunoştinţe.
Câmpurile morfice (sau
morfogenetice) se manifestă şi la nivel de comunităţi umane sau de ţări. Chiar
între două ţări vecine pot exista unele diferenţe morfice mari, care generează
modele de comportament specifice. De exemplu englezii sunt vestiţi pentru
calmul lor, latinii pentru "sângele fierbinte", francezii ca fiind
romantici, japonezii ca fiind în general mai corecţi şi muncitori, germanii mai
rigizi şi atenţi la detalii etc[1].
Aceste diferenţe crează ceea ce se numeşte "egregor" naţional, şi
care reprezintă o matrice formatoare pentru indivizii unui neam. Între
egregorul unui neam şi cultura şi tradiţia sa există o dependenţă biunivocă: pe
de o parte tradiţia şi cultura fac să se structureze un egregor specific, iar
pe de altă parte acest egregor transmite prin câmpuri morfice generaţiilor
următoare obişnuinţa de a se încadra în aceaşi cultură, religie, obiceiuri,
etc. Mulţi turişti sau emigranţi constată în mod direct aceste diferenţe de
obiceiuri, mentalităţi şi comportamente care sunt puse doar pe seama culturii
acelui popor, dar care de fapt sunt structurate de egregorul specific naţiunii
respective.
În domeniul biologiei, teoria
morfogenetică a făcut posibilă apariţia unor teorii şi descoperiri de ultimă oră,
care ţin de frontierele ştiinţei şi care, de fapt, au făcut să apară
controversele foarte aprinse pe marginea ei. Astfel, o fiinţă vie nu mai este
doar un ansamblu biologic, material, ci este cuplată la un câmp morfic mult mai
general şi care este de natură energetică, vibratorie.
Aici trebuie să bine înţeleasă
ideea: teoria morfogenetică nu postulează direct existenţa sufletului, ci ne
referim la un câmp energetic transindividual, o obişnuinţă colectivă în care se
încadrează fiecare individ, atât fizic cât şi psihic.
Sheldrake a constatat în
mod corect că, pentru ca un câmp morfic să poată acţiona, este necesar ca în
organismul viu, încă de la nivel celular, să existe structuri care recepţionează
informaţiile respectivului câmp morfic. Totodată este necesar să existe
structuri emiţătoare, care din diverse acţiuni fizice să influenţeze - în
sensul structurării lor – diverse câmpuri morfice. De fapt, conform
descoperirilor din fizica cuantică, chiar particulele subnucleare sunt supuse
unor câmpuri morfice specifice şi astfel interacţiunea dintre materie şi
energie se desfăşoară la orice scară din Creaţie. Sheldrake chiar a avansat o
teorie şi mai surprinzătoare, şi anume faptul că ADN-ul uman nu este în mod
intrinsec depozitarul informaţiei structurante pentru o fiinţă, ci mai curând
un fel de antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic înconjurător, care de
fapt depozitează această informaţie.
Se ştie că ADN-ul păstrează
în fiecare celulă o informaţie genetică completă pentru întregul organism, dar
nu ştim cum sunt luate deciziile ca, de exemplu, dintr-o celulă de un gen să se
activeze genele necesare pentru ca ea să se duplice în alta de un gen diferit
sau de acelaşi gen. De ce într-un organism adult celulele musculare se vor
divide tot în celule musculare şi nu în neuroni, de exemplu? Totodată nu ştim
ce face ca celulele să ştie când au atins nivelul de diviziune necesar şi să
nu se mai dividă aşa de mult[2].
De exemplu, care sunt
factorii care opresc dezvoltarea de creşere a celulelor hepatice, oprind astfel
ficatul să crească nemăsurat de mult? Este ca şi cum celulele ar şti că ficatul
a ajuns la dimensiunea şi forma lui corectă şi atunci se generează doar o
activitate de întreţinere la nivelul acestuia şi nu una de creştere. Teoria
morfogenetică explică foarte simplu aceste aspecte stipulând faptul că informaţiile
structurale sunt înregistrate de fapt într-un câmp morfic care acţionează
asupra tuturor proceselor biologice. ADN-ul devine astfel în special un receptor
(e drept, foarte complex) pentru câmpuri morfice care sunt mult mai complexe şi
care păstreaza mult mai multă informaţie decât ar fi capabil doar ADN-ul singur
să o facă.
Dacă o fiinţă vie ar fi
o construcţie, am putea compara ADN-ul cu executanţii simpli care lucrează la
acea construcţie, iar câmpurile morfice cu echipa formată de proiectanţi şi
ingineri constructori.
O altă aplicaţie
uimitoare a teoriei morfogenetice este în domeniul anumitor aspecte considerate
"paranormale" şi care ţin în special de influenţa gândirii şi a emoţiilor
asupra materiei. Prin teoria morfogenetică multe dintre aceste fenomene pot fi
explicate chiar foarte uşor.
Ţinând cont că ADN-ul şi
în general materia este şi un emiţător care poate structura câmpuri morfice
specifice, concluzia imediată este că o fiinţă vie poate emite informaţii
morfice (deci structurante, generatoare), care să acţioneze asupra altor fiinţe
sau a materiei în general.
La ora actuală se ştie că
cei care ţin plante şi le iubesc foarte mult, vorbesc cu ele şi le mângâie, fac
ca aceste plante să se dezvolte foarte frumos, parcă percepând atmosfera
favorabilă de care au parte. Puţini însă ştiu că aceste diferenţe de dezvoltare
pot fi obţinute şi de la distanţă, pur şi simplu gândindu-ne cu iubire la
planta sau la fiinţa respectivă.
Astfel, gândirea
structurează un câmp morfic benefic, care constituie un tipar de dezvoltare
armonioasă pentru acea fiinţă. În acest caz, efectele nu mai pot fi explicate
doar prin interacţiuni de tip fizic, ci se necesită introducerea unor
interacţiuni de ordin energetic, vibratoriu. De fapt, efectele gândirii
focalizate asupra materiei şi chiar a destinului sunt foare bine cunoscute încă
din antichitate, în toate culturile lumii. Există diverse proverbe foarte
inspirate, de exemplu: "obişnuinţa
este cea de a doua natură" sau "dacă semeni o obişnuinta, culegi un destin".
O mare parte din ceea ce
se numeşte "destin" sau "soartă" este de fapt un ansamblu
de câmpuri morfice ce-l ghidează pe om într-un anumit fel. Astfel, o fiinţă
care se încadrează pe frecvenţa de rezonanţă a acestor câmpuri, va avea tendinţa
să acţioneze predominant conform lor şi deci să aibă o direcţie specifică în
viaţă.
Toate fiinţele geniale în
schimb au avut calitatea de a şti, încă de la o vârstă fragedă, ceea ce îşi
doresc în viaţă. Această pre-ştiinţă venea sub forma unei idei sau imagini care
se repetă predominant. De exemplu, un viitor dansator de excepţie îşi dorea
foarte mult să danseze pe scenă şi se vedea mai mereu în această postură.
Astfel, teoria
morfogenetică validează în mod ştiinţific modalitatea prin care comportamentele
sau chiar gândurile noastre modelează "destinul", prin câmpuri
morfice specifice generate de către ele. De fapt, pur şi simplu aceste
comportamente fac să apară tiparele şi căile care au tendinţa de a fi urmate şi
mai departe, nu doar ca model de gândire ci şi ca realitate fizică. Trebuie
doar ca în dezvoltarea sa, câmpul morfic să atingă o intensitate specifică, un
gen de "masă critică", pentru a-i permite să se manifeste concret în
planul fizic. Analog este la fel cum într-o şcoală nu ajunge ca un singur elev
să fie genial pentru ca acea şcoală să fie de renume, ci este necesar ca un
anumit număr de elevi să aibă rezultate foarte bune, pentru ca acel câmp morfic
generat să fie suficient de puternic şi pentru viitorii elevi care vor învăţa
acolo[3].
Devine astfel posibil
pentru o fiinţă umană să-şi transforme destinul în bine chiar la un mod radical,
dacă acţionează cu suficientă energie în sensul modificării câmpurilor morfice
mai vechi (care pot să-i fie defavorabile), pentru a structura astfel câmpuri
morfice noi, mai puternice, şi care să o ghideze în direcţia dorită.
Mai exista încă multe
alte domenii de aplicare a teoriei morfogenetice, de exemplu găsirea unor
modalităţi de acţiune pentru a favoriza ceva nou şi mai evoluat decât vechile
forme, modele sau tipare, explicarea unor fenomene fizice sau psihice în funcţie
de contextul în care au loc etc.
[1]n.a. - Un exemplu la îndemână: vizitaţi Drobeta-Turnu Severin şi apoi treceţi peste Dunăre în oraşul aflat chiar în faţa acestuia, în Serbia, Kladovo şi veţi observa enorm de multe diferenţe!
[2] Oare de ce nu respectă “planul” şi celulele canceroase? Ce (şi de ce) le afectează “inteligenţa”?
[3] Personal am vorbit de multe ori despre ceea ce cunosc, ceea ce ştiu ca realitate: tradiţia la Liceul (acum Colegiul Naţional) Traian din Drobeta Turnu-Severin, tradiţie ce “obligă” noile generaţii la performanţe tot mai bune. Oricine poate să vadă ce au însemnat 100 de generaţii (1883-1983) ca să-şi explice de ce, în timpurile de acum, ale alunecării învăţământului pe tobogan, această Uzină de intelectuali a rămas tot pe podium...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu