Manifestare umană şi comportament uman totodată, frica este un subiect mereu prezent în studiile psihologice. Nefiind însă ceva nou, oricine putând fi înfricoşat sau fricos, învăţăturile religioase, prin vechimea lor, cuprinzând şi o vastă experienţă, sunt una dintre căile de rezolvare a acestei mari probleme pe care omul trebuie, totdeauna cât mai curând, să o rezolve.
Sfinţii Părinti pun între patimi frica şi toate stările de suflet asemănătoare, care constituie forme sau intensităţi ale ei, ca teama, groaza, spaima, panica, dar şi anxietatea, angoasa, disperarea. În general, frica este provocată de pericolul unei pierderi sau de o suferinţă, de ideea sau sentimentul că se va pierde sau se va putea pierde lucrul dorit sau pe cel de care omul s-a legat.
Frica astfel definită poate fi la fel de bine o virtute, ca şi o patimă. “Dacă frica este o patimă, dupa cum vor unii, apoi nu orice frica este patimă”, spune Clement Alexandrinul. De aceea trebuie să facem distincţia între doua feluri de frică:
1) Cel dintâi, pe care Dumnezeu l-a sădit în om la crearea lui şi care, deci, ţine de firea sa, are două forme.
a) Prima sa formă este o forţa care-l tine pe om lipit de fiinţa sa însăşi şi care-l face să se teamă de a nu-şi pierde sufletul şi trupul. Prin aceasta frică în manifestările ei cele mai elementare, omul se alipeşte de viaţă, de existenţă şi se teme de tot ceea ce i-ar putea-o răpi sau distruge şi are repulsie faţă de non-existenţă. Sfântul Maxim Marturisitorul subliniază că aceasta tendinţă ţine de însăşi firea omului: “cele ce sunt făcute din cele ce nu sunt au şi puterea de persistenţă în Cel ce este, iar nu în ceea ce nu este, iar propriu acestora după fire este pornirea spre cele ce le susţin şi ferirea de cele ce le strică”; ea face parte dintre logoii[1] pe care Dumnezeu “i-a sădit de la început [în firea omeneasca] prin creaţie”. “Frica după fire este o putere ce susţine existenţa prin ferire (de cele ce-ar putea-o distruge)”, spune el în continuare. La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre “repulsia faţă de cele care distrug firea”; se poate spune că ea corespunde instinctului de conservare, instinctului vital, tendinţei înnăscute a omului de a se menţine în viaţă şi a-şi perpetua existenţa. Ea se manifestă în particular ca frică de moarte, tendinţă firească de vreme ce Creatorul a dăruit viaţa pentru ca omul s-o păstreze, iar stricăciunea şi moartea sunt fenomene contrare firii.
b) A doua formă este “frica de Dumnezeu”, care pe o primă treaptă este frica de pedeapsa dumnezeiască, iar pe cea mai înaltă treaptă se arată că frica de a nu fi despărţit de Dumnezeu. Aceasta a doua formă de frică este firesc legată de cea dintâi, căci omul -care-şi iubeşte propria fiinţă şi viaţa sa şi se teme să nu le piardă -, dacă ştie care este natura lor adevarată, nu poate decât să se teamă de despărţirea de Dumnezeu, obârşia şi scopul lor, din Care au izvorât şi spre care se îndreaptă. Omul care înţelege temeiul real al existenţei sale nu se teme atât de pierderea vieţii sale biologice, cât de pierderea vieţii celei în Dumnezeu. La omul duhovnicesc, frica de moarte este înlăturată de frica de Dumnezeu şi de tot ceea ce l-ar putea despărţi de Dumnezeu, adică de păcat şi de răutatea Vrăjmaşului care aduc moartea sufletului (cf. Mt 10, 28; Le 12, 5), singura moarte de care cu adevarat trebuie să se teamă omul, căci ea îl lipseşte de viaţa pentru vecie, în vreme ce moartea biologică nu face decât să separe pentru un timp sufletul de trup şi distruge numai forma pământească şi stricăcioasă a existenţei omului.
Acest dintâi fel de frică, constituie o virtute pe care Adam a avut-o în starea sa primordială. Într-adevăr, Adam era sortit să devină nemuritor prin har, dar putea să şi moară, datorită liberului său arbitru, dacă s-ar fi opus prin acesta voinţei lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Adam: “Din pomul cunoştintei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 17). Frica – de a nu muri, ca şi de a nu fi despărţit de Dumnezeu – a fost unul dintre mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să-I păzească porunca şi să se ferească de urmările călcării ei.
2) Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi o privesc ca patimă, este o urmare a păcatului strămoşesc. Ea se manifestă întotdeauna ca aversiune a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge existenţa, dar în cazul acesta nu mai este vorba despre existenţa sa în Dumnezeu, ci de existenţa sa de fiinţă căzuta, de care se alipeşte prin filautie[2]. Sub aceasta formă, înainte de orice şi mai întâi de toate, ea este frica de moarte, dar nu din pricinile binecuvântate ale celuilalt soi de frică. Ea capătă cele mai variate forme. Pentru a o caracteriza, se poate pleca de la ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, că ea face parte dintre patimile datorate lipsirii de plăcere şi este produsă ca şi ele de faptul că iubirea de sine este rănită de o suferinţă a sufletului sau a trupului: omul se teme să nu piardă – şi se teme şi de ceea ce l-ar face să piardă – un obiect din lumea sensibilă a cărui posedare (reala sau anticipată în mod imaginar) îi ofera o anumită desfătare sensibilă. Ideea sau sentimentul ca îl poate pierde naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare, ale cărei efecte omul le resimte şi pe plan trupesc: “Uneori se înfricoşeaza mai întâi sufletul, alteori trupul”, dar oricum “de la unul trece şi la celalalt”. Teama că patima vădeşte, în oricare dintre cazuri, alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea simţuală de ele, şi iubirea vieţii de aici; căci omul căzut crede că viaţa aceasta i-a fost dată ca să se bucure de toate plăcerile. De o asemenea teama ţine orice formă de teamă de moarte, care nu este teama firească de a nu-ţi pierde viaţa văzuta ca dar al lui Dumnezeu şi ca mijloc de înaintare spre unirea cu El, ci este teama de a nu pierde plăcerile lumii. Această legătura esenţiala dintre patima fricii şi iubirea de viaţă potrivit duhului lumii – viaţa privită şi trăită cu totul trupeşte – este adeseori evidenţiată de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Isaac Sirul scrie: “Când se afla cineva în cunoştinta trupească, se teme de moarte”.
În Pateric se găsesc câteva pilde: un Bătrân a fost întrebat odată de un frate: “Oare de ce îmi este teamă când merg prin pustie?”. A răspuns acesta: “Pentru că încă trăieşti lumii!”. Iar în altă parte: “Un frate l-a întrebat pe un Bătran: “De ce, atunci cand ies singur noaptea afară, mi se face frică?”. Iar Bătrânul i-a spus: “Pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume”. În timp ce primul fel de frică este “după fire”, acesta din urmă, care este o patimă rea, este “contrar firii” şi “contrara ratiunii”. Ea vine din faptul că omul a deviat sensul firesc şi normal al acesteia – care-l făcea să rămâna fidel fiinţei sale autentice şi să-L iubească pe Dumnezeu -, acum fiindu-i frică să nu-şi piardă fiinţa lui cea căzută şi să nu se afle despărţit de lumea aceasta, să nu-şi piardă viaţa dusă în chip pătimaş şi toate plăcerile ei. În loc să se teamă de ceea ce-i poate pierde fiinţa şi existenţa după duh, omul începe să se teamă de tot ceea ce-i primejduieşte existenţa trupească şi desfătările pe care le culege din ea.
Frica de Dumnezeu şi frica “lumească” nu sunt doua atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una şi aceeaşi atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre ţeluri diferite. Acest lucru reiese limpede din învăţătura Sfinţilor Părinţi, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ţi-e teamă de ceva din lume înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu; şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: “Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul. De aceea Sfinţii Părinţi spun că teama că patima este înlesnită de “lipsa de rod a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel dumnezeiesc sălăşluit în sufletul său:“… m-am temut, căci sunt gol”, spune Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).
La fel ca toate celelalte patimi, frica este, pentru Sfinţii Părinţi, o boală, pentru motivul fundamental tocmai prezentat (adică pervertirea unei dispoziţii fireşti virtuoase într-o patimă contrară firii), dar şi din pricina numeroaselor tulburări care o constituie şi pe care le generează. Mai întâi, frica vădeşte o relaţie patologică a omului cu Dumnezeu. Temându-se să nu piardă ceva din bunurile lumii şi plăcerile ei, în loc de a se teme să nu-L piarda pe Dumnezeu, şi deci pe sine, omul se desparte de Dumnezeu, adevăratul izvor al vieţii sale, pricinuitorul şi telul fiinţei lui, Cel care dă sens existenţei sale şi îşi îndreaptă preocupările spre realitatea sensibilă care devine pentru el ceva absolut. După cum se vede limpede, în această atitudine şi în urmările sale nefaste se regăseşte întregul proces al păcatului strămoşesc.
În frică, Dumnezeu nu este numai uitat ca principiu al fiinţei şi al vieţii, ca sens şi centru al existenţei; El este negat, ignorat, respins ca proniator şi păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Frica vădeşte amăgirea în care a căzut omul crezând că a fost părăsit şi socotind că nu poate sau că nu trebuie să se bazeze decât pe propriile lui puteri, fiind lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.
“Un Bătrân a fost întrebat de un frate: De ce mă tem când sunt în pustie?” Şi i-a răspuns Bătrânul: Pentru că te crezi singur şi nu vezi că Dumnezeu este cu tine”. Amintindu-şi că Dumnezeu Se îngrijeşte pururea de om (Mt 10, 29-31; Lc 12, 6-7), Hristos însuşi risipeşte această amăgire. Pe deasupra, frica mai vădeşte lipsa de credinţa în bunurile dumnezeieşti. Căci dacă omul le-ar iubi pe acestea, numai de pierderea lor s-ar teme, căci, dupa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul “nu trebuie să se teamă decât de o singura durere: de pierderea darurilor dumnezeieşti”.
Singure aceste bunuri au cu adevarat o valoare absolută şi o importanţă vitală pentru om. Cel care îşi pune credinţa în Dumnezeu, făcându-se părtaş învierii lui Hristos şi al vieţii celei dumnezeieşti, n-are a se teme nici pentru sufletul, nici pentru trupul său şi nici chiar de moarte, prin care numai trupul piere pentru o vreme, dar sufletul cu nimic nu se vatamă (Mt 10, 28; Le 12, 4). Cel care se uneşte cu Dumnezeu afla în El mulţimea tuturor bunătăţilor şi nu se teme că va fi lipsit de vreunul dintre bunurile din lume.
A te teme, iarăşi, nu înseamnă numai a nu avea credinţa în existenţa darurilor duhovniceşti, singurele adevarate, ci, în acelaşi timp, a te încrede în chip zadarnic în bunurile materiale, a căror realitate este amăgitoare şi care se trec ca floarea ierbii, comori pe care rugina şi moliile le mănâncă, iar hoţii le răpesc (Mt 6, 19; Le 12, 33).
Şi pentru că ele sunt stricăcioase, iar el supus morţii, mai devreme sau mai târziu, omul le pierde şi pe ele, şi desfătarea pe care i-o aduceau şi care, de altfel, este lucru de rând şi de nimic faţă de bucuria pricinuită de bunătăţile împărăţiei, în sufletul omului căzut se cuibăreşte frica numai pentru că se lasă înşelat de iluzoria realitate a lucrurilor şi a plăcerilor din lume pe care le iubeşte; dacă ar şti ce sunt ele cu adevărat, pierderea lor nu l-ar afecta cu nimic.
Fiind lipsită de orice folos, frica se vădeşte o dată mai mult a fi iraţională. Căci omul nu poate să împiedice prin ea nimic din cele ce i se întâmplă, nu se poate feri de pericolele sau de lipsurile de care se teme (admiţând că ele într-adevăr se vor produce): “Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Mt 6, 27). Sfântul loan Damaschin arată că fricii şi grijii fără rost, pe care Iisus însuşi le condamnă, li se opune lipsa de grijă plină de folos, a celui care se încredinţează în orice lucru Proniei dumnezeieşti.
Caracterul patologic al fricii se arată de asemenea în partea de imaginaţie, mai mult sau mai puţin intensă, pe care ea, în general, o implică şi prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. Astfel, în imaginaţia sa pericolele apar exagerat de mari, iar pierderea unui lucru oarecare, iminentă. Mai mult, omul ajunge să-şi închipuie lucruri care nici nu există, căci imaginaţia sa creează, anticipează şi face să se admită ca sigure, în prezent sau într-un viitor apropiat, lucruri pe care nimic nu-l îndreptaţeşte să creadă că se vor petrece în realitate.
De aceea, Sfântul loan Scărarul defineşte astfel frica: “Frica laşă este vederea amăgitoare a unei primejdii mai înainte de primejdie; sau ea este o simţire plină de tremurare a inimii, clătinată şi speriată de nenorociri îndoielnice”. Şi, observând cum frica face îndoielnice lucrurile cele mai sigure şi mai evidente şi cât de mult este amestecată în această închipuirea omului, el adaugă: “Frica laşă este lipsa încredinţării (în lucrurile de care eşti cel mai incredinţat)”. Dar deformarea realităţii, neperceperea a ceea ce există şi perceperea celor inexistente sunt trăsături specifice delirului. Frica arată întotdeauna că, în modul în care este perceput şi trăit realul, imaginaţia domină celelalte facultăţi sufleteşti şi le impune reprezentările sale. “Spaima care duce la încremenire este frica rezultată dintr-o mare închipuire”, arată Sfântul Ioan Damaschin. Dar dacă frica sau spaima, chiar dacă implică cel mai adesea multă imaginaţie, pot fi uneori motivate în mod obiectiv, majoritatea formelor de teamă, şi mai ales neliniştea şi angoasa, se caracterizează prin lipsa oricărei raţiuni obiective care le-ar putea produce, prin dominarea părţii iraţionale din om.
Puterile sufletului care-i îngăduie omului să vadă dimensiunile reale ale lucrurilor şi întâmplărilor sunt, sub imperiul fricii, paralizate. “Căci – scrie în Cartea înţelepciunii lui Solomon – spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreapta judecată” (Int. Sol. 17, 11).
Zămislirea şi dezvoltarea fricii în suflet pot fi iscate şi prilejuite de alte patimi ale omului. Ea se arată a fi legată în primul rând de mandrie. Sfântul Isaac Sirul spune că: “cel lipsit de smerenie e lipsit şi de desăvârşire. Şi cel lipsit de aceasta e pururea înfricat”. Iar Sfântul loan Scararul arată că “sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre“.
Frica este legată şi de patima trândaviei, cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog. În general, frica poate fi iscată de starea de păcat, aşa cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: “Necaz şi strâmtorare[3] peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul” (Rm. 2, 9). Sfântul Ioan Gura de Aur spune: “Cel care vieţuieşte în păcat este întotdeauna temător; şi după cum cei care au de străbătut un drum într-o noapte întunecata şi fără lună tremură de frică, cu toate că nu-i ameninţă nimeni şi nimic, tot aşa păcătoşii se tem tot timpul; chiar şi atunci când nu-i mustră nimeni, conştiinta lor încărcată îi face să se sperie de orice lucru, să se ferească de toţi şi toate să li se pară înfricoşătoare şi înspăimântătoare, nefiind nimic care să nu-i umple de nelinişte“. Aceste remarci nu se aplică numai celor care, dorind să trăiască potrivit poruncilor sau cel puţin cunoscându-le, le-au calcat şi, prin urmare, suferă mustrările conştiinţei, ci de asemenea şi celor care, trăind în afara credinţei şi în necunoaşterea poruncilor, au totuşi un oarecare sentiment al stării lor de păcătoşenie.
Se pare chiar că starea de păcat trezeşte frica, sub forma anxietăţii şi angoasei, cu atât mai mult cu cât omul nu are conştiinţa limpede a păcatului său. Referindu-se la “frica sufletului în care este o mărturie a păcatului”, Sfântul Diadoh al Foticeei îl sfătuieşte pe creştin să-şi mărturisească chiar greşelile cele fără de voie şi cele fără de ştiinţă, căci, spune el, “dacă nu ne vom mărturisi cum trebuie şi pentru greşelile fără de voie, vom afla în noi în vremea ieşirii noastre o oarecare frică nelămurita”. Frica, la fel ca şi celelalte patimi, este direct legată de lucrarea diavolilor. Ei contribuie la apariţia ei şi se folosesc de ea ca de un teren foarte prielnic pentru lucrarea lor, căci le este un bun aliat, după cum arată Sfântul Diadoh al Foticeei, mai ales când este vorba despre frica legată de săvârşirea păcatului.”
[2] o pervertire a iubirii de sine şi constă în „amorul propriu”, iubire egoistă de sine, iubire a eului căzut, înstrăinat de Dumnezeu şi îndreptat spre lumea materială, ducând o viaţă cu totul trupească, şi nu una spirituală. De aceea în general filautia este definită ca iubire pătimaşă faţă de trup şi faţă de aplecările lui păcătoase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu